„Mami, eu nu vreau să mai merg la școală. Copiii râd că sunt grasă, săracă și nu am niciodată sandviș la mine! Mami, eu de ce nu am prietene? De ce îmi spun colegele de clasă că nu sunt ca ele, că sunt o amărâtă?! De ce, mami, atâta răutate?” Sunt vorbele unei copile de doar 11 ani, Elena pe numele său, din Valea Plopului. O fetiță care vrea să își învingă destinul și să lupte cu propriile frici. A trecut prin depresii și umilințe… Din păcate, încă mai trece!
Normalitatea lumii rurale. E locul unde prea mulți oameni nu mai cred în existența unui „mai bine”.
Este și cazul doamnei Corina, o femeie de doar 38 de ani, cu o viață grea care și-a lăsat puternic amprenta pe chipul și sufletul ei. Un om chinuit care își crește fetița, pe Elena, din salariul de îngrijitoare pe care îl primește de la părintele Tănase, acolo, la Centrul Social din Valea Plopului.
Tatăl Elenei a abandonat-o demult
Fata nu știe cum se simte căldura paternă, dat fiind faptul că are alături un tată vitreg care o jignește, o lovește și o ține nemâncată.
Mama? Eterna poveste și eternul blestem, parcă, al femeii fără orizont și fără perspective în viață
„Unde să mă duc, doamnă? Stăm și răbdăm, altfel rămânem sub cerul liber. Nu vreau să îmi crească fata la casa de copii”, povestește femeia, grav bolnavă. „Astmatică, diabetică și cu un copil ce și el are probleme cardiace, care trebuie atent monitorizate de către un medic”.
De unde bani, însă? Nu puțini au fost oamenii care, mână de la mână, au mai descrețit puțin fruntea Elenei, dar și a mamei sale.
Mână de la mână, suflete impresionate de drama copilei i-au dus mâncare, hăinuțe pentru școală, încălțăminte, dar și rechizite.
„Mami, nu vreau să mă mai numească copiii jerpelită”
Lacrimi în ochii Elenei. De data aceasta, de fericire. „Mami, în sfârșit am și eu hăinuțe să mă schimb când merg la școală. Nu mă vor mai numi copiii jerpelită, nu mai vreau să se întâmple asta. Și o să am și sendviș… Ia uite, mami, am și adidași, nu mai trebui să umblu cu perechea aceea cu două numere mai mică. Sau în papuci de plastic. Poate așa, mă vor accepta și pe mine fetele de vârsta mea. Nu mă vor mai respinge doar pentru că sunt săracă”, au fost vorbele fetiței la primirea darurilor venite din partea prahovenilor impresionați de povestea ei și a unei mame sufocată de griji.
Povestea Elenei, parte din radiografia unei societăți. A noastră
Mâncarea, însă, se va termina. Și hăinuțele vor rămâne mici. La fel și încălțămintea. Iar Elena riscă să redevină copilul etichetat de alți copii drept „grasă, amărâtă și jerpelită”.
Nu-i altceva decât încă o dramă. Una din multele. O radiografie a unei societăți. A noastră. Parte din ea, cel puțin. Bucata aceea dură și întunecată, în care copiii sunt învățați, din păcate, de mici, să marginalizeze și să respingă.
Sărăcia nu e un handicap
Copii ca Elena sunt mulți. Iar ei nu doresc decât să fie tratați la fel ca și majoritatea, să aibă aceleași drepturi, să fie integrați și acceptați așa cum sunt, fără idei preconcepute. Fiindcă sărăcia nu e un handicap. Urâțenia sufletească, însă, da. Indiferent de vârsta la care ea începe să se manifeste…
