S-a stins din viață cu doar două săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Mi-am adus aminte, azi, într-o seară caldă de duminică, de femeia inspirațională care a fost. Totul, privind o fotografie. Un munte de curaj, putere, determinare și „sânge rece”, un model pentru împătimiții zborului din România. Ploieșteanca Elena Barac Bulgaru a fost omul ce a sfidat regulile unei societăți atât de rigide pe atunci și care a devenit prima femeie din România, aflată la manșa unui elicopter.
Am cunoscut-o prin 2017. S-a bucurat că cineva îi calcă pragul, că cineva e dispus să îi mai asculte povestea de viață. Nu a fost ușor. Elena Bulgaru, ploieșteanca ce a sfidat înălțimile cerului, femeia „de fier”, care a fost idolul atâtor generații de tineri piloți, cetățeanul de onoare al Ploieștiului, nu mai auzea foarte bine ce o întreb.
Stătea plăpândă și firavă pe marginea patului… În mâini ținea un elicopter în miniatură
Stătea plăpândă și firavă pe marginea patului, îmbrăcată cu o vestă albă, croșetată cu mâinile ei, și îmi citea pe buze întrebările. În mână ținea un elicopter în miniatură. Se uita la el cu atât drag și atâta nostalgie.
Nu mi-a părut atât de pasionată când am vorbit cu ea despre viața personală. Avea atâtea și atâtea nemulțumiri și neîmpliniri, însă…. Când am dus-o cu vorba și cu gândul în înălțimile cerului, privirea și ochii ei, de un albastru ireal, au căpătat o sclipire pe care rar mi-a fost dat să o văd. Deja nu mai avea nevoie de întrebări. Răspunsurile curgeau râu. Cu o precizie și exactitate fantastice.
„Zborul păsărilor cu motor m-a fascinat de mic copil. Așa mi s-a înfiripat visul de a zbura, de a ajunge pilot. Doamne, ce mai plângeam când cădea câte un avion. La înmormântarea pilotului venea toată suflarea. Mi se făcea pielea de găină când auzeam fanfara cântând marșul funebru. Copil fiind, atât îmi trecea prin minte: să gust și eu din licoarea nebănuită a zborului spre înălțimi. Voiam și eu o fanfară și regrete, în cazul în care mă prăbușeam la datorie”, povestea, frângându-și mâinile, pe marginea patului, Elena Bulgaru.
În micul ei apartament modest dintr-un cartier de la marginea Ploieștiului, prima femeie -pilot de elicopter din România nu se mai considera cu nimic specială. Cel puțin așa am simțit-o eu, când mi-a luat mâinile în palmă și m-a rugat, simțindu-se parcă vinovată, să vorbesc mai tare, fiindcă îi e tare greu să mă înțeleagă. Obosise să îmi tot citească pe buze. M-am conformat. Iar povestea celei care a reușit să răzbată într-o lume doar a bărbaților a curs atât de lin și frumos…
O ascultam și parcă nu îmi venea să cred că femeia uscățivă și aparent neputincioasă fusese, cândva, „regina aerului”, eroina care a instruit vreo 150 de elevi -piloți, omul care a deținut recordul mondial de zbor la înălțime, fără mască de oxigen, la 6420 de metri, record omologat de Federația Internațională de Aeronautică, performanță niciodată egalată, deși a fost stabilită în 1957.
Mi-am adus aminte de ea, de omul puternic al Prahovei, un reper și model și azi, chiar dacă, acum, ne privește pe toți din Grădinile Cerului.
Nu-și mai dorea, deși octogenară, decât să mai fie măcar o dată la înălțime
Îmi spunea, la unica și ultima noastră întâlnire, că nu-și mai dorește nimic altceva decât să retrăiască măcar pentru o secundă marea pasiune a vieții ei: să zboare. Deși mâinile îi tremurau, auzul nu o mai ajuta, iar bolile bătrâneții îi puneau și ele „frână” reîndeplinirii unui asemenea vis. Ochii… Ochii erau singurii care îi străluceau de emoție și nerăbdare. Ceva ce nu s-a mai concretizat, iar Elena Bulgaru știa asta.
Niciodată nu a refuzat o misiune umanitară
Știa că va „pleca”. Cu tot cu amintiri, cu tot ce a fost frumos în viața ei. Sute de ore de zbor la manșa elicopterelor și avioanelor, sărituri cu parașuta, o muncă de ani de zile în aviația sanitară. O viață în zbor petrecută de la un capăt la altul al țării, pentru a salva vieți. Aproape 17 ani petrecuți în văzduh, la manșa aparatelor de zbor, pentru a transporta sângele vital pentru pacienți în stare gravă. Niciodată nu a refuzat nicio misiune a AVIASAN-ului ( Organizația Aviației Sanitare din România), oricât de grea sau de periculoasă era.
Am plecat, atunci, în 2017, din micul și modestul ei apartament din Ploiești, promițând că voi reveni. Pentru alte povești și ceașca aceea minunată de cafea făcută la ibric.
Nu m-am ținut de cuvânt, însă, niciodată nu voi uita povestea unei femei autentice și mai puternice decât roca unui munte. Care și în ultimii ani ai vieții încă mângâia cu grijă și atâta nostalgie elicopterul în miniatură pe care îl ținea aproape de pat…
A fost o onoare!
