Ce imagine vi se pare mai ridicolă: angajata unei bănci care apare la știri cu cătușele pe mâini pentru că a furat bani din conturi și i-a dat la biserică? … sau un individ care se filmează mândru pe Tik Tok în timp ce oferă bani boschetarilor? Dacă ați cântărit un răspuns pentru mai mult de 3 secunde, înseamnă că aveți capacitatea de a întelege conceptul de ridicol. Se spune că simțul ridicolului este ceva cu care nu ne naștem ci pe care unii dintre noi îl dobândim pe parcursul vieții. E cert însă că unora le lispsește cu desăvârsire toată viața, fără a-i afecta însă prea tare.
La rândul ei, reacția noastră firească față de cele două imagini descrise mai sus, diferă în funcție de mediul în care ne aflăm atunci când le observăm. De exemplu, dacă suntem în colectivitate, imaginea ridicolă este întotdeauna percepută altfel decât atunci când observăm aceeași imagine în solitudine, individual. Asta nu spune altceva despre noi decât faptul că suntem în mod evident, niște ființe sociale și că ne comportăm firesc, omenește.
“Nimic extraordinar până aici” ar fi tentați să spună câțiva, însă totul poate deveni cu adevărat interesant abia atunci când apar aceia dintre care noi nu observă absolut nimic nelalocul lui în niciuna dintre imaginile de mai sus, indiferent de context. Ei bine, aceștia sunt de fapt cei speciali. Sunt cei care ar trebui să reprezinte barometrul corect pentru măsurarea nivelului de ridicol prezent la un anumit moment, într-o societate.
Există și un alt tip de ridicol, cel inocent. Imaginați-vă doi îndragostiți plimbându-se de mână pe un bulevard oarecare. Pentru ei nu există persoana a treia. De fapt, nici restul lumii nu mai există pentru ei. Tocmai de aceea simplul gest public al sărutului lor spontan devine un fapt firesc și total lipsit de ridicol pentru ei în timp ce pentru cei din jurul lor poate părea unul necuviincios, stânjenitor chiar. Și cu cât vârstele celor doi urcă, cu atât mai jenant devine gestul lor în ochii celor din jur. Acum, imaginați-vă că toată scena aceasta s-ar petrece cu două secole în urmă. Ar mai fi gestul celor doi la fel de spontan și de necenzurat? Ar mai fi societatea din jurul lor la fel de aparent indiferentă la gestul lor? Nu prea. Tocmai de aceea putem spune că manifestarea iubirii nu ține cont de ridicol insă depinde foarte mult de contextul istoric și cultural în care ea se manifestă.
Revenind acum la cei lipsiți total de acest simț, la rândul lor practicanți de gesturi ce frizează ridicolul. Ei, devin cumva, fără voia lor, atemporali. De ce? Pentru că tocmai ei sunt de fapt cei care stârnesc polemicile adevărate, “virale”; ei sunt cei care interesează cu adevărat, care sparg tiparele, care provoacă. Or, asta este menirea lor tocmai pentru pentru ciudatul fapt că ei nu-și doresc să fie așa ci pur și simplu pentru că ei SUNT așa. Dacă n-ar fi ei, viața ar fi mai plată și preavoslavnic de anostă.
Există în colțul opus și unii semeni de-ai noștri care și-au dezvoltat un prea mare simț al ridicolului. Aceștia sunt din cei care se auto-cenzurează excesiv și astfel nu fac decât să comită de cele mai multe ori greșeli grotești, pentru că se adâncesc în a deveni niște așa-ziși “neînțeleși” care până la urmă cad în latura nedorită a izolării lor față de restul societății celei largi. Devin niște antisociali fruști, niște elitiști de frondă total autosuficienți, ce se consideră oarecum superiori celorlalți…or o spun chiar și marii fiosofi că niciunde nu mocnește o adversitate mai acută și o fățărnicie mai feroce decât în mintea și inima celui autoproclamat “superior”. Istoria a dovedit-o deja!
Ei bine, acești presupuși neînțeleși sunt de cele mai multe ori niște retrași agresivi, dornici de a fi recunoscuți ca fiind superiori, tânjind amarnic spre a li se arăta în permanență așa-zisa valoare; sunt precum niște specimene rare și rapace de “laudatio vampiricus”.
Când, de fapt, adevărații neînțeleși ai omenirii sunt acei geniali depărtați voluntar de spațiul public. Pentru aceștia, secolul sau mileniul din care fac parte nu contează, cum nu conteaza nici contextul social-istoric în care s-au născut, pentru că singurul lor scop, eminamente dezinteresat este acela de a se fi cufundat definitiv în nemărginită creație. Ei se prezintă întotdeauna stingheri în fața elogiilor și odelor onorante pentru că, pe bună dreptate, nu le înțeleg și nu le văd rostul.
La fel și unele fapte bune, corecte moral, ale semenilor noștri sunt și ele de drept lăudabile, însă în mod invariabil, nelăudate. De ce? Pentru că sunt prea juste, prea septice; motiv pentru care devin banale, cad în comun, în ordinar. Ele se pliază rapid pe simțul moral al maselor și se contopesc în cotidianul efemer. Ele au, culmea, fix rezultatul opus față de cel scontat de către autorii lor, fie ei dezinteresați sau nu.
Așadar, cine este mai ridicol: un președinte de țară care de ziua națională cântă tare și răspicat, în public, imnul de stat, sau un președinte de țară care atunci când se intonează în public imnul de stat, tace cu mâna lipită de piept? Unu, doi, trei…gata, timpul a expirat! 😊
Despre un om care a returnat portofelul plin cu bani celui care l-a pierdut, se vorbeste uneori cel mult o zi în timp ce despre o starletă botoxată din showbiz care s-a prezentat la divorț, cu “actualul” de mână se “dezbate” mai bine de-o săptămână. Și-atunci, ne întrebăm: Cine este ridicolul dintre cei doi? Cine dintre cei doi rămâne mai impregnat în mentalul colectiv? Acea Barbie care se prezintă la avocat în flash-urile blițurilor fluturând un Ken asexuat și monosilabic agâțat de un braț iar de celălalalt, geanta “de firmă” negociată de la 30 la 8 dolari pe un gang obscur din Istanbul? … Ori măturătorul din parcarea mall-ului, care are acasă 7 copii însă returnează fără să clipească posesorului, portofelul pierdut și burdușit cu suma echivalentă cu 10 salarii de-ale lui?
Să ne mutăm acum atenția și asupra așa-numitor “influenceri”. Aceștia, nu toți, se pare că au descoperit pepita mare de aur curat. Adică metoda perfectă de a fi, în relația cu urmăritorii lor, în mod ciudat, foarte personali la modul cel mai impersonal…mai exact, au găsit metoda adecvata de a vorbi despre ei înșiși cu detașarea teatrală a celui care pare că vorbește despre ceilalți…Ei sunt într-adevăr, specia aparte al cărei merit, ultra-garantat de conturile lor bancare este acela de a fi reuși să scoată la iveală, în spațiul virtual, o altă dimensiune a lui homo sapiens: nevoia acestuia de a visa. Dar nu de a visa oricum, ci cu o vanitate crâncenă, nestăvilită, cu o invidie pasională, mascată complice de ecranul din fața lui.
Un licean “cool” a întrebat-o plin de elocință pe “profa” lui de română: “Haideți doamna, că dacă ar fi fost Insta, Facebook sau TikTok pă vremea lu’ Nichita, Eminescu, Creangă și ăștia…nu cre’ că mai dădeam noi teze și d’astea dân iei?” … Se pare că a fost dezamăgit atât el cât și 90% dintre colegii lui, de răspunsul profesoarei de română. Culmea, ei care credeau, ”fără mișto”, că cei enumerați mai sus ar fi fost cu toții în condițiile date, cel mult, niște “bloggeri lame”…Bine, bine dar ce facem cu ceilați 10% dintre ei care au aceeași părere cu cea a doamnei de română? Răspuns final: “bullying”.
Și-atunci ne întrebăm retoric, precum Ilie Moromete: “Unde mergem noi domnule?” Vor deveni oare Kim Kardashian sau Christiano Ronaldo subiecte de teză peste 30 de ani? Se va mai da cumva vreo teză peste 30 de ani? Vor mai exista oare clădiri de școli peste 30 de ani?
Cât de ridicol par cu întrebările astea…
