„Curat murdar, coane… cititorule!” Caragiale al Ploieștiului, dacă ar mai fi trăit astăzi

Nenea Iancu e mereu actual. Cu siguranță, dacă I.L.Caragiale ar mai fi trăit azi, în Ploieștiul și în  Prahova lui, ar fi exclamat, fără pudoare și perdea, „Curat murdar, coane… cititorule”. Fiindcă, da, în anul de grație 2021, Caragiale e mai viu și mai prezent ca niciodată! Îl vedem și simțim peste tot. De parcă a anticipat, enorm și monstruos, marele dramaturg, tot ceea ce  avea să urmeze la mai bine de 100 de ani de la moartea lui.

Sclipire de geniu și, parcă, om care a presimțit în scrierile sale ce „va să vie”. Un Caragiale, cel mai mare dramaturg român, care nu a terminat niciodată liceul, a fost acuzat de plagiat, și care și-a părăsit dezgustat și scârbit țara, implicit Ploieștiul pe care le-a iubit și pentru care a scris o viață.

A murit la Berlin, într-un iunie al lui 1912. S-a autoexilat acolo cu familia sa la 1904, după acuzele de plagiat. Primea vești din țară de la bunul său prieten, Alexandru Vlahuță, cel care îi cerea marelui dramaturg să se întoarcă în România.

„Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest colț de viață străină pentru a mă întoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să sufăr ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile cari conduc viața publică… Nu, dragul meu,nu. M-am exilat și atât. N-am ce să mai caut într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți” îi scria Caragiale lui Vlahuță.

Același geniu care, după o noapte în care fumase 80 de țigări, este găsit fără suflare de către soția sa. Același Caragiale despre care Nicolae Iorga spunea:

„Trebuie să fi cunoscut cineva Ploieștii ca să-l înțeleagă într-adevăr pe Caragiale . Fără Ploiești, nu poate înțelege nimeni pe Caragiale”. 

Drept dovadă, 34 de titluri caragielene, cărora li se adaugă scrisori, acte, cuvântări politice au legătură directă sau indirectă cu Ploieștiul și Prahova.

Ploieștiul a fost urbea lui. E singura concluzie a celui care s-ar fi amuzat teribil, prin scrieri, dacă ar mai fi apucat să vadă realitatea lui 2021.Un Caragiale zeflemist, dar, deopotrivă, cu un talent al inteligenței și de o profunzime cum rar se mai naște. Un om atins de mania satirei permanente. Acel psihiatru care, în continuare, ne caracterizează cel mai bine.

A lăsat în urma lui, Caragiale al Ploieștiului, scrieri nenumărate, putând fi catalogat, fără, exagerare, creator de geniu. Om cu un bagaj de suficiență formidabilă. Fără școală, fără avere, dar cu spirit mereu viu și un caracter cum rar îți e dat să întâlnești.

Teribil mânuitor al vorbelor, I. L. Caragiale, fermecător partener de șuete, cum era considerat, a pierit brusc. La autopsie, medicul legist neamț s-a minunat de mulțimea de circumvoluțiuni din creierul lui. A oftat din cauza degradării mari a plămânilor, ca și din cauza arterosclerozei avansate de pe vasele celui mai mare dramaturg al unei nații.

Rămâne, însă, omul de geniu care a iubit Ploieștiul și a știut cum să îl satirizeze. Fără să anticipeze vreo secundă ce „va să vie1 și cât adevăr ascund scrierile sale la mai bine de 100 de ani de la dispariție. Curat murdar, nene Iancule!