Nu sunt nici prezicător și nici cititor în stele dar… din păcate în curând… Afganistanul va deveni o țară 100% talibană.
Pentru populația de acolo schimbarea de regim este o simplă formalitate de ordin militar, atâta timp cât nicio țară din lume nu se va mai implica în ținerea la distanță a fundamentaliștilor.
În foarte puțin timp vom asista la o încercare de exod al acelei părți a populației afgane care respinge ideea de stat ISIS în Afganistan. Problema majoră va fi însă atunci când vor apărea piedicile care se vor interpune între migranți și noile lor destinații. Oare ce alegere au de făcut bieții oameni? Cea mai “cuminte” destinație pe care ar putea-o alege migranții pare a fi Pakistan… dar nu știm cum vor fi întâmpinați acolo, într-o țară aflată deja într-un conflict oficial încă deschis cu India?! Apropos, așa…ca fapt divers… știați că Pakistan este una dintre puținele țări de pe mapamond care deține arma nucleară?
Ar mai fi ca opțiuni desigur, vecinele din vest, adică fostele țări din spațiul ex-sovietic, azi mândre națiuni membre ale Federației Ruse: Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan. Niște națiuni formate în principal dintr-o populație nomadă, domesticită treptat de către sovietici (desigur prin înfometare și bici) dar nu și îmblânzită în totalitate. Totuși, nu cred că Putin și-ar putea dori migranți afgani deversați în teritoriile federației lui, așa că nu se va pune problema vreunei breșe în spațiul ex-sovietic.
Ar mai fi desigur China… care deși vecin cu Afganistanul… până acum nu s-a implicat major în conflictele cu ei dându-le “ignore” așa cum le stă bine unor “grei”. Asta nu înseamnă că granițele dintre ei, mici dar dificile, nu ar fi fost deja ultra-militarizate…așa că, deocamdată, “No Entrance!”.
Desigur, încercați – printr-un exercițiu de imaginație forțat – să vă puneți în locul acelor migranți afgani. E clar că atunci când vrei să îți părăsești țara cu orice preț ai putea să alegi până chiar și Iranul ca destinație de scăpare din calea talibanilor. Știm că pentru noi e greu să ne imaginăm asta… pentru că uităm zilnic în ce LIBERĂ ȚARĂ trăim (topică schimbată intenționat).
Pentru ei însă e ca și cum ai pica din lac în puț. Persanii (strămoșii iranienilor) au fost întotdeauna un neam mândru. Bine, au și de ce! De-a lungul istoriei s-au șicanat puțin cu bactrienii (stramoșii afganilor) deși nici unii, nici alții n-au purtat niciodată războaie serioase. Au fost doar ici-colo mici conflicte inter-tribale. Asta până i-a calmat de tot pe toți, Alexandru cel Mare (Macedon) atunci când a cucerit toate aceste națiuni, cu trei secole înainte de Christos.
Cel mai mare cuceritor și eliberator din toate timpurile, cel pe care toți marii împărați sau dictatori pe care ni i-a dat istoria ulterior: Cezar, Napoleon, Hitler sau Stalin au dorit să îl imite sau să îl egaleze… dar fără rezultat. El a fost de altfel și un mare strateg. Imaginați-vă că dacă i-ar fi cucerit și pe bogații împărați moguli ai Indiei, astăzi, acolo – și cel mai probabil în China – s-ar fi vorbit după aceea, multe secole la rând, greaca veche.
Spuneam că a fost un mare strateg pentru că după ce l-a învins pe cel mai mare dușman al său, regele Darius al Persiei (Iranul de astăzi), Alexandru, devenit eliberatorul Persiei a ajuns în Bactria (Afganistanul de astăzi). Pe atunci Bactria nu era o țară sau o națiune în sine ci un amalgam format din mai multe triburi băștinașe cvasi-alogene și oarecum dispersate pe o zonă delimitată. Nici n-a fost nevoie să-i cucerească în adevăratul sens al cuvântului însă a fost absolut necesar să și-i câștige ca aliați.
Și acum urmează cea mai mare curiozitate din viața celui mai mare împărat al lumii. Acesta a luat o decizie pe care nici generalii și nici satrapii lui, în frunte cu Ptolemeu sau Lisimah, nu au înțeles-o la acea vreme dar care s-a dovedit a fi genială. De acolo, din Afganistan, marele Alexandu și-a ales singura soție pe care acesta a avut-o vreodată. O frumoasa prințesă afgană…
Dintre toate popoarele pe care le cucerise, adică aproape trei sferuri din teritoriile terestre ale lumii cunoscute atunci, el s-a decis că singura soție din viața lui (cea care de altfel i-a dăruit și unicul fiu) să fie o prințesă afgană, dintr-un trib oarecare din Bactria. Probabil că a simțit faptul că această țară, aceasta națiune nu poate fi “cucerită” altfel decât printr-o alianță de sânge. Și omul ăsta a simțit asta acum 2300 de ani…
Sigur, de-a lungul istoriei de după Macedon au mai fost pe acolo, prin Bactria și Imperiul Roman, Imperiul Britanic, Imperiul Sovietic și mai nou… Imperiul…American… dar… vorba lui Eminescu: “toți o apă și-un pământ!”.
Alexandru Macedon NU a fost doar un soldat încuiat care cucerea și subjuga tot ce întâlnea în cale. El a fost și un mare eliberator de popoare. Nicio armată cucerită în luptă dreaptă nu a fost decimată ori nimicită de el. Ba din contră, armatele învinse pe câmpul de luptă au fost cinstite și onorate pe măsura eroismului și vitejiei lor ele devenind ulterior, în mod voluntar, aliate de nădejde ale imperiului, prin respect și adorație exclusivă datorată marelui Alexandru.
Alexandru era un om de o bunătate patologică și de o măiestrie stratagemică genială în arta războiului, deopotrivă nemilos cu cei despotici și iertător cu cei merituoși. De fapt prin clemența francă de care dădea dovadă, cucerea definitiv și iremediabil inimile vulgului eliberat, indiferent de naționalitate. Acum, drept dovadă, după mai bine de 2300 de ani (nimeni nu se mai poate mândri cu acest fapt istoric) orașe mari din lumea cucerită de el, înca îi poartă numele.
Alexandria, Egipt
Asiana Alexandria, Iran
Alexandria în Ariana, Afganistan
Alexandria din Caucaz, Afganistan
Alexandria Oxus, Afganistan
Alexandria a Arachosians, Afganistan
Alexandria Indus, Pakistan
Bucephalous Alexandria, Pakistan
Alexandria Eschate („mai departe”), Tadjikistan
Iskenderun (Alexandretta), Turcia
Kandahar (Alexandropolis), Afganistan
Iskandariya (Alexandria), Irak
Apropos, probabil că ați auzit până acum de pe la știri sau citind… despre cel puțin un mare oraș din Afganistan, numit Kandahar. Puțini știu însă că numele acesta este o derivație lingvistică bactriană a numelui marelui împărat Alexandru. Și mai există și alte orașe din Afganistan dar si din alte mari teritorii și țări cucerite și eliberate de acesta care astăzi îi poartă cu sinceră mândrie, numele. Întrebare: Ce orașe din lume mai poartă astăzi numele lui Cezar, Napoleon, Hitler sau Stalin?… Răspuns simplu: Niciunul!
Istoria menționează că odată, calul preferat al lui Alexandru, numit Bucefal, i-a fost furat. Alexandru a jurat că îi va pedepsi crunt pe bandiții perși care l-au furat. Bandiții, auzind însă vestea teribilă i-au înapoiat imediat calul, iar acesta a fost atât de bucuros că și-a recuperat calul, încât i-a cruțat pe hoți ba chiar i-a iertat și chiar i-a răsplătit.
Alexandru cel Mare a murit la vârsta de 33 de ani. Asta se întâmpla cu aproape 3 secole înainte de crucificarea lui Iisus… culmea… la aceeași vârstă…33 de ani. Interesant, nu?
Atât în timpul vieții sale cât și după moartea lui s-au țesut nenumărate legende și mituri legate de epopeea magnifică a marelui împărat. Dintre acestea am să amintesc aici doar două dintre ele:
Prima legendă este cea în care se povestește despre vizita reală a lui Alexandru făcută marelui Diogene, filosoful excentric și alcoolic care locuia în interiorul unui butoi de vin. Acesta din urmă întrebat fiind de către marele cuceritor: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot să-ți ofer?”; a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi oferi ceea ce îmi iei; și deocamdată îmi iei lumina soarelui, așa că dă-te la o parte din ușă!” Plin de admirație, eroul Alexandru ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru – adică un tânăr condamnat să elibereze lumea – aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber” !
Cea de-a doua legendă spune că ultima sa dorință a fost ca la moartea sa, sarcofagul să-i fie purtat pe umeri de către generali, prin mijlocul armatelor și supușilor săi. Sarcofagul său să fie prevăzut cu două găuri laterale prin care să îi fie întinse ambele brațe cu palmele deschise. Aceasta s-a vrut a fi cea din urmă povață filosofică pe care și-ar fi dorit Alexandru să o ofere în mod gratuit întregii lumi. Povața lui supremă, ar fi sunat așa: “Iată, am avut întreaga lume în mâini…și totuși părăsesc această lume cu mâinile goale!”
Ar fi foarte multe de spus despre Alexandru la fel cum ar fi multe de spus despre afgani; acest popor neînțeles care se poate lăuda oricând cu faptul că sunt singurul popor de pe mapamond, în toată istoria omenirii, (aici probabil că s-ar supăra scoțienii) care nu a fost cucerit niciodată prin forța armelor. Probabil că sunt mândri…atâta timp cât nici URSS-ul și nici S.U.A., cele mai mari puteri armate ale lumi nu au reușit să îi cucerească.
Un singur om a făcut-o: Alexandru! Și nu a făcut-o cu puterea armelor ci cu iubire și cu geniu strategic.
Cineva, un tip mai deștept decât mine a declamat cândva pe bună dreptate: “Cine nu cunoaște istoria, riscă să o repete!” Așa că… previziunea mea este că Afganistanul va deveni 100% taliban până la finalul anului 2021.
Și pentru că moneda are două fețe, reversul monedei ne spune că acesta va fi și sfârșitul ISIS. Statul Taliban creat in Afganistan va fi precum șarpele mitologic care își mănâncă propria coadă, sfârșind prin a se auto-devora…
…iar mișcarea revoluționară care se va răscula împotriva statului taliban…se va numi “Roxana”!
