Zeci de miniștri s-au perindat pe la Ministrul Educației din 1989 încoace. Fiecare încercând să reformeze sistemul, fiecare cu propriile găselnițe, care nu au făcut altceva decât să năucească generații întregi de elevi. Copii care azi spun că vor să plece din țară dacă au posibilitatea. Alții rămân, se conformează sau se plafonează, lasă capul plecat și se declară „învinși”. Sunt contrânși într-un sistem care le oferă vorbe goale și varianta de a deveni niște roboți fără șansa de a gândi, de a simți, de a se manifesta și reacționa liber. Fix așa cum sunt, fără frica de a fi „puși la colț” de către „cei mari”.
Îl aud pe ministrul Daniel David spunând, recent, că „este o rușine să ai în învățământul românesc ore unde profesorul este la clasă, iar copiii sunt pe telefon și conectați pe Tik Tok și râd de profesor între ei. Așa ceva e de neacceptat, nu se poate”, zice David.
O fi, s-o întâmpla și asta, e evident că da, exemple sunt „n”, dar ce ne facem, domnule ministru, dincolo de„ hâdul” și „răul” din acești copii, care trebuie disciplinați și corectați, musai, cu acei profesori care fac fix ceea ce dumneavoastră blamați?
Spuneți public că e o „rușine pentru statutul profesorului ce fac acești copii. E o rușine și pentru părinții care îi lasă să facă aceste lucruri”. Ce ne facem, însă, cu acei profesori blazați și atât de sătui de ceea ce înseamnă „catedră” încât sunt exemple reale ale fix ceea ce dumneavostră descrieți când vorbiți de elevii de azi.
Acei dascăli plătiți să deschidă orizonturi, care, din păcate, numai de asta nu mai au chef.
Profesori care intră în clasă și abia așteaptă să se sune de ieșire. Am una „bucată” copil, deci vorbesc în cunoștință de cauză.
Cadre didactice care, chiar dacă vorbim de copii de-a opta, intră la ore, dau bună ziua, apoi, Facebook-ul e stăpânul lor. Cu un ochi stau pe telefon, cu un altul la „amărâtul” de elev de la tablă.
Că pricepe? Nu contează?! Copilul ăla, rebel sau nu, curios sau nu, îndrăzneț sau nu, cu șanse sau nu, are eticheta pusă, după…o stare de spirit și o impresie făcută „la grămadă”. Te supără unul, toți sunt „paria”. Greșit! Ai în față aproape 30 de ochi curioși, ia-i ca tare, individual. Te supăra unul, ești adult, nu „da cu biciul” în alte zeci.
Unii profesori, clar ,nu mai au, astăzi, răbdare. Vin la școală, la muncă, nu pentru a construi și întări caractere. Simt că sunt prea prost plătiți pentru cât trebuie să „îndure” și la asta se rezumă tot. Nu mai au chef, a preda e doar „un serviciu”, ca și cum ar merge în fabrică, ceea ce, din nefericire, distruge zeci, sute de visuri ale unor nevinovați.
Domnul Trandafir, clar, nu mai există. E doar un personaj care iubea, nu căuta avuția. Un mit și atât, deși, ca părinte, mi-ar fi plăcut să îl mai văd printre dascălii prezenți.
Îmi pare rau, având copil, să constat că învățământul, azi, e, în cazul multora,e doar despre bani. Nu mai e despre a investi în suflete și în generații…Unele folosite meschin, sau tratate ca simple monede de schimb.
„Timpul trece, leafa merge”… Da, incorect, însă, pentru atâtea inimi în formare, dezamăgite multe fiindcă și-ar fi dorit și ar fi meritat altceva.
Profesorul nu suplineste educatia data acasa .”Parentingul” este o fandoseala de „duc plodul/iau plodul” de la scoala ,mergem la Mc si stam in masina cu privirea vesnic in telefon .Pentru asta este de vina profesorul !?!