Juriul concursului a fost însă impresionat de povestirea elevului ploieștean, care s-a bazat pe atacul de noapte a lui Vlad Țepeș.
“Povestea mea a fost despre o idee ingenioasă a domnitorului despre care am aflat și eu de pe internet. Vlad Țepeș a intrat în armata otomană și a reușit să o atace din interior. Eu mi-am imaginat evenimentul în sine, cum s-a deghizat într-un ostaș otoman, putrând hainele lor, cum a reușit să se infiltreze și apoi să comande atacul împotriva lor”, explică tânărul.
De concursul de creație a auzit la o oră de istorie de la profesoara sa și cu toate că nu mai participase la concursuri istorice, a considerat că este o bună oprotunitate de a încerca să își dezvolte abilitățile de povestitor.
Bucuria că a căștigat locul I a fost cu atât mai mare pentru Teodor cu cât vestea a ajuns prima dată la mama lui: “A fost sunată de cei de la Muzeul de Istorie și a venit repede la mine în cameră să îmi spună că am luat locul I. A fost foarte mare bucuria mea, dar am simțit și o oarecare nerăbdare pentru premiul pe care urma să îl primesc. Acest premiu a constat în cărți de aventură cu inspirație istorică, ceea ce m-a încântat foarte mult, eu fiind pasionat, pe lângă înot și fotbal și de citit”, a adăugat elevul.
Teodor este cunoscut printre colegii lui ca fiind un participant activ la concursurile și olimpiadele școlare. El este câștigătorul locului I la concursul “File de Poveste” din 2022 și 2023, dar a mai participat și la Olimpiada de Limba Română, la Olimpiada de cultură și spiritualitate românească și Olimpiada de lectură ca abilitate de viață.
“Câștigarea premiului I la concursul “Vreau să povestesc” mi-a dat curaj pentru participările mele viitoare la astfel de concursuri. Mi-am dovedit mie însumi că mă pricep la creație. Pentru că eu pur și simplu nu mă așteptam la premiul I, îi incurajez să participe și pe care care ar vrea să încerce sau nu au curaj, recomandându-le să ia participarea lor ca pe o experiență de viață”, a completat Teodor.
Cu toate că se simte foarte atras de partea de creație literară, el își dorește să își continue studiile la Colegiul “I.L.Caragiale”, la un profil de matematică-informatică bilingv engleză pentru a-și dezvolta abilităile ”realiste”, dar și pentru a putea beneficia de și mai multe oportunități la terminarea celor patru ani de studii liceale.
Pe tot întinsul Țării Românești, vara venise cu semne bune: câmpuri înverzite, culori pretutindeni. Însuși soarele părea mândru, impunător.
În apropierea capitalei, pe cărarea ce mergea de la Nicopole, către Curtea Domnească, pe laTârgoviște, armata valahă era îndemnată, asemenea naturii, de glasul soarelui ei, domnitorul Vlad Țepeș. Cu toții, fie ei țărani, fie boieri, erau însuflețiți de grăirile domnitorului.Nădejdea, speranța de a străjui cu vitejie meleagurile acestea își făcea simțită prezența în sufletele celor aproape 30.000 de valahi.
Povara zilei, ce sta să se încheie, era purtată de toți, dar mai cu seamă de pajiști, dealuri, pârâuri, de păsări ce anevoie zburau spre cuiburi, de soarele al cărui elan se domolise o dată cu cerul, ce căpătasenunațe sângerii. Mulți ostași ai lui Vlad Țepeș își dăduseră sufletul în umbra călăreților otomani…
Însă, de cum ajunse în tabăra valahă, domnitorului îi săgetă un gând, la vederea croitorului său, un bun prieten și sfătuitor, în care domnul își punea încrederea ori de câte ori era nevoie.
–De nu te-oi supăra, vechiul meu fârtat, te-aș ruga, cu stăruință încă, să îmi croiești cu măiestria dumitale, veșminte precum ale unuia dintre vrăjmașii noștri otomani.
Nedumerit fiind, croitorulzise:
–Întocmai cum spui, așa se va face. Însă ( și aici îl privi drept în ochii săi ca două nopți de întunecați), tare sunt uimit: ce folos ar avea croiala mea?
Parcă așteptând, din clipă în clipă, ca otomanii să dea năvală în tabără,Ţepeş îi destăinui toată rânduiala din gândul său.
Ghicindu-se în ochi nădejdea mult dorită, din partea croitorului, domnitorul începu a-i face înțeles gândul de a pătrunde, deghizat în straiele Semilunii, pe timp de noapte, în tabăra otomană și, de-o fi cu putință, a-i răzbuna pe cei ce au căzut sub tăișul săbiilor vrăjmaşe.
–Întocmeala Măriei-Tale o pot înțelege. Însă, primejdie însemnată este ca tocmai voievodul nostru să ajungă într-atât de departe. Slavă Domnului, mulți oşteni curajoşi are oastea noastră! Doar îndemn din partea Măriei-Tale să vină…
–Și toată țara, țărani ori boieri, de ar fi aici, eu am datoria de a-l înfrunta pe sultan. Prea mult am răbdat amarnicul joc al său! Contez pe voi toți pentru izbândă!
– Cât mi-o fi dat a viețui pe lume, îmi voi apăra țara, din umilul meu suflet de simplu croitor! Fie ca îndrăzneala Măriei-Tale să se prefacă în binecuvântare pentru Româneasca Țară!
Trei ceasuri mai apoi,domnitorul valah, nelăsându-se răpus de teama de afi demascat, se îndepărta de armată sa, care veghea în întuneric clipa prielnică atacului de noapte, îndepărtându-se asemenea unui vuiet către întinsa adunare a Semilunii, la un pas cu alți doi boieri, oameni de nădejde ai săi.
Le fusese înțeles că, de va izbuti să-l aibă în fața ochilor, în acea noapte, pe însuşi sultanul, boierii să le vestească celorlalţi, ce neclintit răbdau, că atacul începe. Și de nu va fi ca domnitorul să îl omoare pe sultan, în jumătate de ceas armata să lase în urmă codrul,ieșind și atacând.
–Seară bună, domnul meu! rosti voievodul unui trecător.Voiesc să mă îndrumi spre cortul preaputernicului nostru sultan.
–De însuşi sultanul cutezi să mă întrebi? De-mi vei spune ce poftești, poate ți-oi spune la rându-mi unde găseştice cauți!
Cunoscând dinainte viclenia unora ca aceștia, Țepeș, fără pic de sfială, răspunse:
–Ştiu cât de vicleni sunt valahii. Dar cunosc și cum avem putința de a-i face, multă vreme de acum, supușii noştri.
Se pornisă-i dea socoteală ostașului turc, grăind întocmai despre gândul său, ce deveniuna cu realitatea. Surprins de vorbele celui ce purta veșminte asemeni lui, ostașul rosti:
–Ține-ți gândurile precum mi le-ai destăinuit și îndată te voi conduce la preaputernicul sultan!
E drept, Țepeș cunoștea turca; mai cu seamă învățase din nevoie cuvinte care-i veneau firesc în grai, în astfel de împrejurări.
Nu dură mult și iată, în fața curajoșilor valahi se contură o lumină, ce licărea venind dinăuntrul unui cort impunător, aurit şi puternic luminat.
–Acesta e, boierii mei!şoptiŢepeşcelor doi însoţitori pe care îi credea lângă el.
Întorcându-şi privirea, simţi cum vorbele sale se risipiră undeva departe, în învălmăşealade cuvinte otomane – o fărâmă de grai valah se pierdea încetul cu încetul, ca un ecou… Boierii… trebuie să fi ajuns deja să dea de veste armatei sale cum că Vodă a ajuns la cortul sultanului.
–Supunere multă să ai în fața prealuminatului nostru stăpân! îi șopti ostașul.
–Dar dumneata te grăbești? rostiȚepeș, iscoditor.
–Doar Țepeș de-ai fi, ai avea ştiinţă de ce pun la cale valahii aceia! Sunt pretutindeni ca un rug aprins, ațâțat de mândrie și… iubire de moșie! Eu, cum pot, străjuiesc pe timp de negură pentru a nu ne atingevreo viclenie de-a lor!
Încuviințând din cap, gândind la ceea ce tocmai auzise și însoțit de alți doi luptători vrăjmași, Ţepeş păși în cortul în care nu mică îi fu mirarea de a-i avea în fața ochilor pe cei doi boieri, îngenuncheaţi înaintea sultanului. Abia în clipa aceea, domnitorul înțelese ce se petrecuse: din speranța de a vesti degrabă începutul luptei, în fuga lor, cei doi fuseseră luați ostatici și duși în cortul preamăritului sultan.
Însă, deznădejdea lui Țepeș nu era nici pe departe cât aceeaa otomanilor: atacul pornise… De afară, vuietul strigătelor împânzea tot câmpul acela al Ţării Românești, trecând dincolo de codri…. Cei doi turci de lângă Vodă ieşiră înspăimântaţi din cort, iar Ţepeş se repezi spre boierii lui. Oamenii sultanului şi-au înconjurat stăpânul şi i-au asigurat retragerea prin spatele cortului. Învălmăşeala şi zgimotele de arme, de glasuri disperate, încrâncenate erau de nedescris.
Domnitorul şi boierii s-au îndreptat spre armata valahă. Lupta se încinse la fel de iute, precum rugul se înălța din catapultele armatei sale, făcând una cu pământul corturi, corturi.
E drept, străjeri și arme înzecite avea Semiluna. Însă valahii pretutindenea aveau alături, de când pământul acesta unește munții cu Dunărea și Pontus Euxinus, codrul. Cum otomanii erau străini de toate meleagurile acestea, valahii îi ademeniră, nu departe de lizieră.
Noaptea a fost una cumplită. Brazii parcă se rugau în leagănatul lor, printr-un freamăt, să nu fie arși ori pătați de sângele vărsat. Cădeau mulți de-ai lor…. cădeau mulți de-ai noștri, dar prinzând de veste, dinspre Târgoviște se apropiau în umbra nopții, ghidați de lumina focului, alți și alți ostași.
–În țeapă fie trași toți aceia ce cu gânduri rele tulbură liniștea din Țara Românească! Se auzeau glasurile lor.
Văzând sultanul cât de bravi erau valahii și cât de mult iubeau acest pământ, grăi luptătorilor săi:
–Ne retragem, dar nu cu gând de pace. Asemenea Dunării cea de neoprit sunt cei ai lui Țepeș: învolburați, nădăjduiesc să ajungă la marea victorie.
Și, zicând acestea,cugeta, mâhnit, la umilirea întregului său Imperiu prin vicleana idee a celui mai de temut conducător pe care îl întâlnise, de când cutreiera spre Apus.
În toată această vreme, la rându-i, domnitorul căzuse pe gânduri, privind către luptătorii ce se veseleau lăsând pârjolul. I-au izgonit pe otomani, dar pentru cât timp? Cât timp avea să dureze această liniște stranie? De când venise la tronul Țării Românești, purtase lupte crâncene, cu mulți inamici. Dar, mândria de a fi valah stăruia în inima sa. Era voievodul unui popor ce era dorit îngenuncheat pentru frumusețile și bogățiile ţării lui”.