O scrisoare emoționantă semnată de unul dintre prietenii lui Radu Palada descrie cum nu se poate mai bine ultimele clipe de viață ale tânărului de doar 35 de ani. Nimeni nu poate ști cu certitudine ceea ce s-a întâmplat în secundele care au urmat imediat după ce buretele care tapeta pereții s-a aprins de la artificii, dar un singur lucru este cert s-au salvat doar cei care au avut tăria să calce peste cadavre. Cei care au rămas în club au fost trepte spre viață pentru tinerii care au supraviețuit, scrie prietenul lui Radu într-o scrisoare impresionantă postată pe contul său de facebook. "… stiu ca Radu, al meu, e un erou. Chiar si pentru faptul ca s-a lasat calcat in picioare ca altii sa se poata salva. Toti cei care au pierit acolo s-au facut trepte spre viata pentru ceilalti…"
Nu stiu… Nu stiu cine e de vina. Si nici nu-mi pasa… Nici nu ma intereseaza ce vor face de acum incolo. Nici ce masuri se vor lua. Nici daca boul de Piedone a pus sau nu semnatura. Nici daca patronii vor face 5 sau 10 sau 100 de ani de puscarie. Nici imbecilitatea alora care ii declara satanisti nu ma atinge in niciun fel. Nici vocile revoltat-tremurate ale permanent perindatilor invitati in studiourile televiziunilor de stiri care-si tot dau cu parerea de mai bine de 24 de ore ca lemnul, ca a antifonarea, ca autorizatia, ca era restaurant si nu discoteca…
Nu am in fata decat chipul lui Radu, in poza aia facuta chiar in club, cu putin timp inainte de dezastru. E in planul doi si se stie filmat. Are ochii plini de bucurie. Are zambetul ala cald, de om bun si cuminte. Ii simt fericirea cu care muzica ii scalda sufletul si-mi pare atat de aproape. Imi vine sa-l sun. Il am pe speed dial. E doar la un touch screen distanta. Sa-l sun si sa-l aud: "Yellow"! Sa-mi spuna ca e bine. Ca inca e…
Apoi gandurile imi coboara in abis. Intre ultima poza a lui Radu si sfarsitul lui nu pot fi mai mult de 20-30 de minute. Minute de groaza pe care nu vreau sa mi le imaginez dar imi bantuie mintea. Oameni care s-au calcat in picioare, strigate de groaza, durere… Desi, din poze, jegul ala de club pare mic, iadul a avut, in noaptea aia, sute de metri patrati. Greu de strabatut prin flacari, fum si trupuri. L-as lua de mana si l-as scoate afara de-acolo. De cate ori fac asta in mintea mea, simt nevoia sa trag puternic aer in piept. De parca ii simt sufocarea si vreau ca, prin mine, sa il fac iar sa respire…
Am un moment de revolta, cand vad interviurile cu supravietuitori care declara ca au fost nevoiti sa se "catere pe oameni" ca sa se salveze. Printre oamenii aia pe care s-au catarat era si Radu. Intre supravietuitor si erou este o diferenta. Eroii care s-au intors sa salveze si pe altii nu au mai iesit nici ei de acolo. Supravietuitorii au ramas afara, ca sa dea declaratii mai tarziu. Nu ii pot condamna in vreun fel. Doar stiu ca Radu, al meu, e un erou. Chiar si pentru faptul ca s-a lasat calcat in picioare ca altii sa se poata salva. Toti cei care au pierit acolo s-au facut trepte spre viata pentru ceilalti.
Si poate cu gandul asta voi reusi sa dorm un pic. Somn usor, Radule, eroul nostru.
