Asistente și infirmiere amabile foc, curățenie la grupurile sanitare, în saloane și pe holuri… Controlul anunțat al Ministerului Sănătății la Spitalul Județean Ploiești a avut efecte.
Zi de miercuri… Ajung la Spitalul Județean Ploiești și, cu un sentiment de teamă, intru în unitatea medicală. Oamenii au descris atâtea situații prin care au trecut încât văd în fața ochilor deja scenariul groazei. Rămân surprinsă însă că la intrare portarul nu se răstește la mine și nu mă întreabă pe un ton autoritar unde merg. Dincontră… Omul este precum o stană de piatră. Parcă nu vede șuvoiul de oameni, pacienți și vizitatori care intră și ies din unitatea medicală.
Este ora 14.35 și programul de vizită începe la ora 15.00. Dar nimeni nu mai ține cont de acest mic detaliu, care în urmă cu câteva zile ar fi reprezentat un motiv de opreliște a omului venit în fugă să-și vadă în agonie rubedenia pe patul de spital. Trec de omul de la pază și urc la Secția Chirurgie. Un medic îngândurat iese din sala de operații… Pe hol, la lift, stau de vorbă pacienți și persoane aflate în vizită… Intru pe holul care duce spre saloane… Trec de ușa asistentelor. Din instict, probabil, o tânără îmbrăcată în halat alb se ridică de pe scaun, însă, la fel de repede își reia locul, fără să mă apostrofeze că am avut tupeul să vin mai devreme. De-o parte și de alta a holului sunt saloanele… Prin ușile semideschise și vechi de lemn, pe care nu a putut nimeni să le schimbe atât de repede, dar care se vede de la o poștă că au fost frecate bine, se zăresc paturile bolnavilor, cu cearceafuri albe, necârpite. Este aglomerație…
Pacienții își îmbrățișează rudele, iar acolo unde nu a venit nimeni o infirmieră sau o asistentă vorbește cu pacientul cu voce amabilă. În fiecare salon este atmosfera asta de… familie. Coșurile sunt goale, iar mirosul puternic de dezinfectant este dovada clară că s-a făcut curățenie. La grupurile sanitare totul este în ordine… Femeia de serviciu deretică mai ceva ca acasă să nu existe un lucru în dezordine. Toaletele sunt curate, iar prezența dezinfectantului se simte în aer. Nu mă apostrofează că nu am ce căuta acolo.
La etajul al doilea, tot la Chirurgie, aceeași curățenie. Mai mulți bolnavi sunt imobilizați la pat, însă infirmierele și asistentele, amabile, le țin companie.
Situația este la fel la etajul al treilea… La un pat e și o infirmieră, dar și o asistentă. Grijulie, una dintre ele îi așează perna bolnavului și cu voce înceată îl întreabă dacă este bine. La etajul al patrulea doi pacienți, unul într-un cărucior și un altul întins pe un pat, cu rudele lângă ei, așteaptă în fața unui cabinet. Întreb ruda de la căpătâiul bolnavei ce s-a întâmplat. „O internăm… Nu mai mănâncă… Vomită tot!”, se plânge femeia. O întrebăm de condițiile din spital, dacă a vorbit cu un doctor… E atât de speriată de ceea ce se întâmplă că îi apar lacrimi în ochi. „Nu știu ce să zic… Mi-e frică să nu moară… E bolnavă rău… Nu știu…”. Discuția se întrerupe brusc la apariția unei asistente. Femeia își mângâie ruda pe picior și nu mai scoate un cuvânt ca nu cumva un gest, o vorbă să-i pericliteze viața bolnavei.
În zona unde sunt aduse persoanele dializate aceeași situație. O bătrână stă pe o bancă de lemn și își înghesuie părul alb sub baticul de culoare neagră. „Ce-ați pățit? Sunteți bolnavă?”… „Nu eu, băiatul meu… De 15 ani face dializă. A făcut și transplant dar tot degeaba…”. O întreb dacă trebuie să dăm bani la medici, la asistente, la infirmiere… Își lasă ochii în pământ și rămâne tăcută. Apoi, murmură în bărbie: „ca peste tot”. „Pe cine aveți bolnav? Nici nu știu cum mai e acum că băiatul meu e de 15 ani pe drumuri pentru dializă!”…
La ambulatoriu, imediat cum intri, în stânga, ghișeul este închis. Pe geam, cu majuscule, este un anunț care te face să te întrebi cum este cu boala. „Programările la neurologie se fac cu o lună înainte”. Ai două variante. Estimezi cu o lună înainte că te îmbolnăvești sau, și mai grav, aștepți și te rogi să nu ți se complice boala. Pentru cei care nu pricep mesajul există explicație în paranteză : (1 martie pentru luna aprilie). Pentru o consultație ai nevoie de o sumedenie de acte… dar mai ales de bon. Pacienții așteaptă, unii pe canapea, alții în picioare. Intru în vorbă cu câțiva pensionari care mă informează că îmi trebuie valorosul „bon”. „De unde îl iau?”, este întrebarea pe care o pun cu voce tare. O femeie trecută de 70 de ani îmi arată un ghișeu. Vine spre mine, se uită la geam și îmi spune în șoaptă: „Astăzi nu se mai poate! Mâine… Astăzi este închis. Vii de dimineață. Că prinzi număr bun. Acum nu o să mai vină nimeni pe aici”, mă pune în temă cum stau lucrurile. Pe același geam scrie clar „În ziua programării se ridică bonul de la fișier până la ora 8.30”. „Tu ascultă-mă pe mine. Vii devreme, că nu mai găsești bonuri nici la 8.00. Se dau ca pâinea caldă. Câteva le păstrează ele, ca să le dea la pile”, mă informează femeia arătându-mi spre un cabinet.
Ceasul este deja 16.20… Mă aflu la parterul clădirii și un angajat iese grăbit pe ușă. Mă recunoaște că sunt de la presă… „E control. A fost și ieri, este și mâine… Toată lumea e agitată… N-a mai fost așa agitație de multă vreme…” Da, e control!
