Desemnarea unui prim-ministru tehnocrat după alegeri parlamentare nu este un act de curaj politic, ci o modalitate elegantă de a evita realitatea. Românii nu au votat tehnocrați, nu au votat un consiliu de administrație al unei companii. Au votat partide. Au trimis în Parlament reprezentanți politici care trebuie să își asume guvernarea, nu să se ascundă în spatele unor administratori de serviciu atunci când vine nota de plată.
Refuzul președintelui Nicușor Dan de a accepta ideea unui prim-ministru politic și insistența asupra unei formule tehnocrate echivalează, în practică, cu anularea de către acesta a alegerilor parlamentare. Dacă voința exprimată prin vot nu este suficient de bună pentru a produce un guvern, atunci la ce au mai fost organizate alegerile? Parlamentul există tocmai pentru a genera majorități politice, nu pentru a constata periodic că nu este capabil să o facă și pentru a transfera responsabilitatea unor persoane fără legitimitate electorală, care să facă ceea ce parlamentarii nu vor nici măcar să conceapă că s-ar putea face.
Și mai interesant este refuzul aproape obsesiv de a lua în calcul alegerile anticipate. Explicația pare evidentă. Nicușor Dan știe că este primul președinte care își începe mandatul sub umbra anulării unor alegeri prezidențiale și înțelege, probabil, mai bine decât oricine cât de fragilă poate deveni legitimitatea politică atunci când electoratul este chemat din nou la vot. Un nou scrutin ar putea produce surprize serioase, iar o majoritate ostilă la Palatul Cotroceni nu mai pare astăzi un scenariu imposibil. Suspendarea președintelui ar deveni aproape o certitudine dacă s-ar organiza alegeri anticipate, și asta fără nicio umbră de îndoială.
În acest context, desemnarea de două ori a aceluiași tip de candidat tehnocrat devine aproape comică. Dacă prima nominalizare nu trece, iar între timp nu se schimbă nimic în Parlament, a doua nominalizare nu mai este un act de strategie. Este dovada clară că cineva confundă perseverența cu încăpățânarea. Sau, spus mai direct, reprezintă definiția politică a idioteniei: să faci de două ori același lucru și să aștepți un rezultat diferit.
Dar dacă tot s-a ajuns aici, ar trebui aplicat un principiu simplu: cine a nins să strângă.
Guvernul Bolojan nu a căzut din cauza tehnocraților. Nu l-au dărâmat economiști independenți și nici funcționari apolitici care au veri, cuscri sau nepoți prin partide. L-au dărâmat partide și lideri politici. În mod firesc, măcar a doua propunere de prim-ministru ar fi trebuit să provină dintre cei care au contribuit la răsturnarea lui. În primul rând din PSD, partidul lui Marcel Ciolacu, demolatorul de buget, omul care a reușit performanța aproape irepetabilă de a pierde guvernarea după ce a ratat și finala prezidențială, unde a ieșit pe locul trei, primul sub linie. E posibil ca Grindeanu, matematicianul abisal, să-i fi spus că, dacă îl depășește pe cel de pe locul doi, ajunge primul. Dar n-a fost să fie, pentru că, în înțelepciunea lor, au dat voturile PSD către Simion. Vă dați seama ce inteligenți sunt acești băieți? Lemn, tată, lemn! Că, vorba aceea, dacă avionul Nordis nu e, nimic nu e!
Numai că PSD pare să fi descoperit în ultima perioadă alte domenii de expertiză. Nu guvernarea. Nu reforma. Nu administrația. Moda.
Iar aici intră în scenă Alfred Simonis, promotorul unei teorii politice revoluționare, potrivit căreia competența administrativă poate fi evaluată după valoarea ceasului, exclusivitatea hainelor și culoarea tălpii pantofilor. Dacă ai încălțări cu talpă roșie, dacă porți un ceas care costă cât un apartament și dacă garderoba începe și se termină la Prada, atunci, aparent, ai toate datele necesare pentru a administra județe, ministere și poate chiar țara.
Este o perspectivă interesantă. Are însă un defect major.
Administrația nu este o prezentare de modă, iar deficitul bugetar nu se reduce cu accesorii de lux.
Totuși, trebuie recunoscut că această obsesie pentru Prada produce și un efect neașteptat. Pentru că, dintre toate referințele culturale posibile, una pare să se potrivească perfect actualului moment: diavolul politic se îmbracă de la Prada.
Nu pentru că poartă haine scumpe. Nu pentru că are pantofi exclusiviști. Ci pentru că adevăratul diavol politic nu vine niciodată cu coarne și furcă. Vine întotdeauna prezentabil, rezonabil și plin de explicații aparent logice. Îți spune că votul popular este important, dar nu chiar atât de important încât să producă un guvern. Îți spune că Parlamentul este suveran, dar nu suficient de suveran încât să dea un prim-ministru politic. Îți spune că democrația trebuie apărată, dar că alegerile anticipate sunt prea periculoase pentru a fi lăsate pe mâna cetățenilor.
Și astfel ajungi la paradoxul perfect al României de astăzi: partidele care au provocat criza nu vor să guverneze, președintele care vorbește despre legitimitatea votului pare să se teamă de un nou vot, iar soluția propusă este un tehnocrat care să suporte costurile politice în locul celor care le-au generat.
Numai că alegătorii au un obicei prost: mai devreme sau mai târziu, se uită dincolo de etichetă. Iar când descoperă că sub costumul impecabil se ascunde doar frica de vot, nici Prada nu mai poate salva aparențele.
