Într-un timp foarte scurt, la S.C. Transport Călători Express S.A. – Ploieşti – fostul RATP – aşa cum o să-l denumesc în continuare, s-au produs următoarele evenimente: criză de combustibil, grevă pentru întârzierea plăţii salariilor, anularea bonurilor de masă pentru salariaţi şi adjudecarea contractului serviciului de pază de către o firmă înfiinţată în anul 2012. Despre acest ultim eveniment notabil voi vorbi mai jos.

Haideţi, deci, să discutăm despre cum încredinţează o societate “falimentară” a Primăriei Ploieşti un contract a cărei valoare estimată iniţial era de 548.200,00 lei, fără TVA.  Adică, vă rog să-mi permiteţi să folosesc un limbaj mai puţin specializat, despre cum protejează angajaţii primăriei interesele societăţii “falimentare” a primăriei, job pentru care primesc lunar următoarele salarii babane pentru vremurile astea: CITEŞTE AICI.
Aşadar, la începutul lunii septembrie, ca urmare a expirării contractului cu vechiul prestator, RATP Ploieşti a apărut necesitatea “scoaterii la concurs” a contractului de prestări servicii de pază. Deşi valoarea estimată depăşeşte pragul de 100.000 de euro, în mod ciudat organizatorul nu consideră necesar nici să organizeze o licitaţie, nici să facă publicitate anunţului pe sistemul electronic de achiziţii publice.

Prevalându-se de o prevedere a legii care reglementează organizarea acestui tip de proceduri, conducerea RATP alege să organizeze procedura “cererii de oferte” având ca temei juridic “anexa nr. 2B cat.23 din O.U.G.nr.34/2006”. Adică o portiţă care oferă autorităţilor publice posibilitatea de a face achiziţii urmând nişte “norme de procedură internă”.
Conform specialiştilor care m-au sprijinit în documentare, majoritatea covârşitoare a entităţilor publice care fac astfel de achiziţii se feresc ca dracu' de tămâie să urmeze o astfel de procedură. Motivele principale ar fi următoarele:

• în primul rând selecţia de oferte fără publicitate pe SEAP restrânge semnificativ numărul participanţilor – consecinţa directă fiind aceea că autoritatea contractantă nu exploatează la maximum posibilitatea de a primi un preţ mai mic. Ca opinie personală, în cazul RATP, această procedură ar fi fost cu atât mai stringentă, cu cât toată lumea, de la primar la directorime spune că societatea este în pragul falimentului,
• lasă loc unor interpretări care pot să conteste buna credinţă a organizatorului – în cazul de faţă RATP.

În cazul procedurii urmate de RATP, s-au cumulat cele două plus următoarele. În caietul de sarcini trimis firmelor de profil nu apare nicio prevedere privind obligativitatea participanţilor de a pune la dispoziţia contractantului documente din care să reiasă bonitatea fiscală şi/sau financiară. Toţi cei pe care i-am consultat, şi au fost mulţi, inclusiv inspectorii de finanţe, au reacţionat aproape la indigo: “Nu, nu se poate acest lucru! A fost o scăpare impardonabilă…”. Mi-au explicat şi de ce au avut această reacţie: “chiar dacă legea nu obligă autoritatea contractantă să solicite aceste documente, în practică niciun organizator de bună credinţă nu face excepţie în a le solicita pentru că pot apărea surprize majore din partea participanţilor”. Una dintre situaţiile descrise este următoarea: “organizezi o selecţie de oferte şi o câştigă o firmă aflată în insolvenţă sau în faliment. Tu nu aveai de unde să cunoşti acest lucru tocmai pentru că nu ai solicitat documentele fiscale. Te-ai făcut de… ?”.

Cumva parcă să dovedească faptul că această practică este mai mult decât folositoare autorităţilor publice, în cazul nostru absenţa obligaţiei de a depune spre analiză documentele fiscale ale societăţilor participante au generat o situaţie cel puţin ciudată. Una dintre primele afişări despre Romforce Protect SRL, câştigătorul procedurii, este o somaţie a ANAF pe care o puteţi vedea şi în facsimil. Pe româneşte, de acolo reiese că în perioada în care era “în evaluare” la RATP, câştigătorul contractului de pază era somat de ANAF să plătească nişte restanţe la bugetul de stat. Subliniez că în cazul unei licitaţii, acest lucru nu ar fi avut cum să se întâmple, dat fiind faptul că autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita certificatul fiscal. Revin şi subliniez, nu avem nicio dată din care să rezulte faptul că Romforce Protect s-ar afla într-o situaţie specială în ceea ce priveşte bonitatea fiscală sau financiară.

Dealtfel, acest lucru este subliniat şi de Adrian Ionescu, directorul firmei, care, într-o discuţie telefonică, a şi explicat cum a fost posibil să apară pe documentul ANAF: “Am un departament de contabilitate care se ocupă special de asta. Nu ştiu dacă la momentul ăla era vreo hârtie din asta legată de vreun titlu sau vreo somaţie. Mai mult decât atât, cred că ştiţi cum funcţionează ANAF-ul… Sunt diferite disfuncţionalităţi între instituţii… Cert este un singur lucru: noi suntem cu dările plătite la zi în fiecare lună! (…) Probabil că dacă ele pe 25 n-au intrat în contul ANAF, pe 26 + somaţie-titlu executoriu, fără niciun fel de discuţie. Pe un leu, pe 10, pe 100, pe un milion, pe două, pe trei… (…) Indiferent de împrejurări, situaţia noastră este foarte clară: noi avem impozitele şi taxele plătite la zi”.

L-am rugat şi pe Constantin Iancovici, directorul general al RATP, să ne explice de ce a ales această procedură şi de ce nu a solicitat participanţilor tradiţionalul certificat fiscal. Răspunsul, recunosc sincer, m-a blocat. “Potrivit OUG 34/2006, anexa nr. 2B cat.23 din, în cadrul selecţiei de oferte legea nu prevede obligativitatea noastră de a solicita acest lucru firmelor participante”. La insistenţa “dar, în acelaşi timp, nu prevede ca o condiţie nesolicitarea documentelor fiscale. Adică lasă cumva la latitudinea organizatorului…”, răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: “Aveţi dreptate. Dar ce să vă spun…, aşa au decis cei de la compartimentul care a organizat procedura…”. Întrebat cum vede el situaţia ciudată în care firma declarată câştigătoare a selecţiei de oferte era somată de ANAF chiar în perioada în care era evaluată de comisia de la RATP, Iancovici a răspuns: “Da…, aveţi dreptate… Nu este o chestiune foarte normală… Vom analiza…, chiar am discutat cu Oficiul Juridic din cadrul societăţii… Vom analiza această situaţie şi vom vedea ce se întâmplă… În contextul ăsta ce să vă spun… Deci atâta timp cât nu am solicitat asemenea documente, nu aveam de unde să ştim… Să vedem ce implicaţii sunt…”.

Până când directorul Iancovici şi Oficiul Juridic află “ce implicaţii sunt”, realitatea cumplită de la RATP este următoarea. Primarul Iulian Bădescu şi conducerea, inclusiv directorul Iancovici, nu ratează nicio oportunitate de a ieşi public şi a declara că societatea este falimentară. Singurele decizii manageriale “performante” vizibile în ultimul an sunt:
a) restrângerea drepturilor salariale, a beneficiilor şi punerea la zid a angajaţilor şi ale “salariilor nesimţite” ale acestora şi
b) majorarea preţurilor biletelor pe mijloacele de transport în comun.

Atunci când vine vorba despre achiziţii pe sume importante, care în mod normal ar trebui să respecte proceduri publice transparente, conducerea alege să fenteze sistemul. Vă întreb eu acum, o cauză decisivă a “falimentării” RATP nu poate fi chiar această abordare managementului în ceea ce priveşte cheltuielile/achiziţiile? Iată o temă pe care primarul Iulian Bădescu nu a abordat-o niciodată în discursul public. Nici măcar cu referire la mandatul fostului director general. Mi se pare mie, sau chiar e cam ciudată abordarea?