Astăzi ne luăm ultimul adio de la Ionuţ (copilul de 4 ani mort într-o luptă inegală cu un câine comunitar), sensei Tăvi Feraru (mort într-o dispută inegală cu doi comunitari cu apucături de câini) alături de alte zeci de (mii ???) oameni intraţi sub aripa morţii în drum spre nowhere’s land…
În faţa morţii e mai bine să te pleci cu respect fiindcă e mai tare decât tine, este imprevizibilă, implacabilă şi invariabil o porţi în tine din clipa în care ai început ca şi celula să te divizi în pântecul mamei.
Măcar 5 minute să încetăm să comentăm şi doar să respirăm adânc, încercând să reflectăm la fractura care ne poate separa de viaţă într-o clipă şi pe neaşteptate.
Sunt momentele acelea când începi să te temi teribil de ceea ce nu cunoşti, când îţi vezi toate fricile iar demonii tăi interiori au forma şi chip chiar… Brusc enumeri toate lucrurile pe care nu le-ai făcut sau terminat deşi ai fi putut, toate fiinţele pe care ai încetat să le mai simţi/atingi cu drag şi dor fiindcă au murit ele sau ai început încet-încet să mori tu! Abia după ce faci asta, o să poţi constata dacă încă eşti viu, că ai lucruri de făcut atât pentru tine cât şi pentru alţii, aşa încât atunci când o fi să vină moartea, tu să fii împăcat parţial măcar că ai făcut tot ceea ce ţinea de tine… Şi poţi să laşi şi emoţiile să-ţi inunde mintea şi sufletul cu energii bune sau rele, cu furii, frustrări, vinovăţii sau recunoştinţă faţă de cel/cei dispărut/ti…
Ne mor copiii de foame, de mâna părinţilor lor sau a altora, muşcaţi de câini, călcaţi de maşini sau în maşini… Le însângeram sufletul bătându-I, umilindu-i, închizându-i prin beciuri sau cuşti, abuzându-i sau folosindu-i sexual pentru un bănuţ aurit…
Mor câini sacrificaţi aiurea, călcaţi de maşini, “muşcaţi” cu otravă de către oameni, de foame, de boli îndurate doar ei ştiu cum…
Mor oameni tineri, plini de resurse, inteligentă şi planuri de viaţă în aşteptarea unui medicament miracol, a unui organ de transplant, a unor bănuţi cu care să-şi amâne moartea sau mai bine zis să umple spaţiul dintre alfa şi omega cu ceva bun pentru ei sau ceilalţi…
Ce rămâne în urma lor? Frustrarea celor ce n-au putut sau n-au vrut să oprească moartea nedreaptă în timp util… Furia celor ce nefiresc li s-a refuzat dreptul de a fi viu şi întreg… Durerea celor ce nu pot întoarce timpul înapoi şi nu mai pot schimba nimic… Vinovăţia celor ce puteau să facă altfel, altceva şi poate-poate lucrurile ar fi stat diferit, mai bine…
Astăzi vă invit să-i priviţi pe cei rămaşi în urma celor morţi, cei din jurul vostru. Veţi vedea dacă veţi vrea :
- oameni ce-şi râd în barbă că au obţinut profit în urma a tot şi toate cele petrecute…
- oameni ce privesc nepăsători şi de la distanţă spectacolul de “pâine şi circ”, imuni la freamătul vieţii stoarse chinuit în proximitatea morţii…
- oameni ce se hrănesc şi se simt extrem de vii doar în preajma unor astfel de zbateri vital/letale fiindcă doar atunci ceva din ei se trezeşte, anume emoţii ţinute ca-n oala de fiert sub presiune şi acesta, fix acesta, este momentul în care ei se simt vii, plini de adrenalină, plini de elan “muncitoresc”, cei care critică, judeca, fac spume la gură, fac tensiune sangvino-craniana scuipând în dreapta şi-n stânga fără nici o noimă, întărâtând doar fără să facă efectiv şi constructiv nimic, hei-rup-işti imaturi, iraţionali şi iresponsabili.
Sper din toată inima să zăriţi si pe acei oameni ce analizează, raţionează şi caută soluţii, strategii,
separând emoţiile de comportamente şi/sau gestionându-le cu maturitate…
Astăzi, că moartea celor doi să să fi avut sens îmi doresc să stăm cu toţii măcar 5 minute şi să îndrăznim să privim adânc în fiinţa noastră, acolo unde rareori coborâm cu lanterna în mână, ca să descoperim noi din ce masă de oameni facem parte de fapt? Cine suntem şi ce facem concret pentru ca ei să nu fi plecat degeaba, prosteşte? Cine suntem şi ce facem pentru ca puntea dintre viaţă şi moarte să capete sens, lungime, frumuseţe şi valoare? Suntem dintre cei mulţi şi inutili? Suntem din cei cu chip de om şi comportament de fiară? Suntem vinovaţi şi noi? Suntem mai mult critici decât constructivi? Suntem fiinţe inteligente şi orientate pe soluţii? Mai suntem VII?
Dacă aş avea o putere, astăzi aş decreta o zi de tăcere, nu ca de doliu ci o zi de analiză şi reflecţie individuală , aşa încât să poată fi posibilă o zi de mâine în care comunicarea, colaborarea şi viaţa însăşi să curgă într-un alt registru emoţional,rational, comportamental, mai matur şi cu rezultate concrete! O zi măcar in care sa tacem şi sa reflectam, sa gandim şi să privim!
Altfel suntem doar nişte zombi, nişte morţi vii într-o ţară fantomă în care doar moartea şi câinii pe străzi mai trădează faptul că a existat cândva şi pe aici viaţă şi umanitate…
