Sunt cât se poate de pro viață și iubesc copiii. Ceea ce nu am cum vreodată să apreciez e spectacolul acesta la care asist, de ani buni, numit Marșul pentru viață. O paradă care mie îmi demonstrează că femeia nu are drepturi, iar libertatea de a alege îi e amputată grav de niște persoane pe care, dacă aș avea ocazia, le-aș întreba atât: câți copii nedoriți, abandonați în sistemul de protecție al statului au adoptat vreodată, câte fetițe de 13, 14 ani, care își strigă mamele în timpul travaliului, fiindcă nu a fost nimeni lângă ele să le învețe educația sexuală, au ajutat, sau măcar câte amărâte de femei au sprijinit cu o cutie de lapte praf sau o jucărie, atunci când își „urlau” sărăcia și disperarea pe Facebook?
Încă o dată, sunt pro viață. Orice copil mă emoționează și mă bucură. Evident, cel mai mult, al meu. Ipocrizia, însă, nu o voi înțelege ori accepta vreodată. Aceea „fardată” cu vorbe plăcute auzului, fără nicio bază concretă, palpabilă în spate.
La Ploiești am avut, în weekend, din nou, bannere anti-avort, baloane colorate și, pentru o cât mai mare emoție colectivă, „Lumea minunată”, pe fundal, a lui Mihai Constantinescu.
M-am uitat la cei care mărșăluiau. Zău dacă vreunul mi-a inspirat vreo emoție. Am înțeles doar, printre rânduri, că orice femeie care decide că nu poate, că nu vrea, că nu e pregătită, că a greșit din nepricepere, că e prea mică, (asta se întâmplă, o spun medicii, din ce în ce mai des, din păcate), ori poate a fost abuzată sexual, e o criminală care dorește moartea copiilor și distrugerea unui popor cu o natalitate în scădere.
Citește și: De mai bine de 20 de ani e alături de mamele care nasc la Maternitatea Ploiești. Moașa Silvia Moise: „ Cel mai greu e când copile de 13, 14 ani, în timpul travaliului, strigă după mama”
Am stat și m-am gândit. Manipularea asta, înțesată cu discursuri demagogice, câtă substanță are, de fapt? Zero. De ce e pusă la zidul infamiei o femeie care are tot dreptul să decidă ce face cu corpul și viitorul ei, sau, mai trist, o copilă, o posibilă mamă minoră, care, pentru o greșeală, devine zid de aruncat cu pietre de către o întreagă societate? Sau, cel mai grav, poate, una, (și am cunoscut un astfel de caz), abuzată sexual de propriul tată?
Marșul Vieții e al bisericii. Cred în Dumnezeu, nu însă, în toți trimișii lui. Asta este. Văd, prin astfel de forme demagogice de protest cum femeia e lăsată fără opțiuni. Ori măsuri de contracepție. Nu există nici ele, măsurile, și nici educația sexuală ca alternative în ochii unei bisericii care, nu de ieri, se opune ideii de educație sexuală în școli, printre tineri, pe motiv că „e un atentat la inocența copiilor”. Dar copiii de azi nu sunt atât de inocenți. Și nici atât de lipsiți de o informație atât de prost înțeleasă de multe ori…
Am auzit de bebeluși aruncați în tomberoane. Sarcini ascunse de rușine. Viitori copii cu copii. Fiindcă nu au avut de unde să învețe. Sau fete de 14 ani violate, care ajung pe la IML-uri și habar nu au de capul lor. Sunt speriate, nu au minimum de educație, aceea sexuală despre care se tot trâmbițează în stânga și în dreapta, și care fac „nefăcute” pentru a nu fi supuse oprobiului public. Un copil este un dar de la Dumnezeu atât timp cât nu umple „țarcul” caselor de copii. Atunci apar traumele atât greu de dus.
Vorbim atunci despre instituții care devin „mame și tați” pentru copiii nimănui. Avem statistici care dor real. „Nimeni nu vrea să adopte copii cu dizabilități sau care au depășit o anumită vârstă. Rămân copiii sistemului”. Unul atât de defect. Sunt vorbe ale Protecției Copilului. Chiar de aici, din Prahova.
Și atunci vin și întreb: „unde sunt, în astfel de cazuri, oamenii cu pancarte, cu baloane colorate și unde mai e „Lumea Minunată?” Cu ce ajută acești mărșăluitori? Propagă doar amputarea unei libertăți. A fetei, a femeii, „strâmbe”, da, care nu poate și nu vrea… Care e disperată și care are dreptul, sau ar trebui să îl aibă, de a alege.
Și asta nu o decide niciun bărbat, de la nicio frăție. Și nici femeile cu basmale pe cap, acelea care te învață cum e „bine și corect” să fii supusă în biserică. Cu atât mai puțin băieții pe care i-am zărit la marș, copii-adolescenți, purtătorii de pancarte, care, mai mult ca sigur, în școală, ar avea nevoie mai degrabă să învețe de la un specialist adevărat cum să nu ajungă în situația de a deveni tați fără voie și mult prea devreme.
Da, e nevoie de programe și e nevoie de strategii bine implementate. Aplicate în viața adevărată. Aceea care bate filmul, de multe ori. Și nu le avem, din păcate.
Realitatea nu e aceea în care „Lumea minunată” a lui Mihai Constantinescu răzbate din orice inimă. Sau pântec. Ar fi frumos să fie așa….
Sunt pro viață. Pro copil și pro familie. Nu, însă, cu prețul îngrădirii propriei libertăți. În 66, Decretul 770 anti-avort al lui Ceaușescu a ucis peste 12 mii de femei. Să nu fim mai ipocriți decât prevede legea. Nu într-o societate care nu are nimic concret, în afară de vorbe, pancarte și baloane colorate pentru a sprijini o viață. Două.
Sunt pentru viață, pentru copil ca dar suprem. Dar întotdeauna cu dreptul de a decide al femeii. Orice altceva mi se mare doar manipulare, naționalism ipocrit și discurs demagogic. Vreau și eu să îi văd pe cei care au mărșăluit în weekend, spre exemplu, alături de mama aflată în criză de sarcină și copilul aflat pe muchie de cuțit. La propriu, la figurat. Atunci voi retrage toate aceste vorbe. Doar atunci.
