Ați fost vreodată dezamăgiți de o celebritate după ce ați întâlnit-o în realitate? Eu în mod cert, da! Și nu mă refer la faptul că am descoperit deodată uluit, vezi-Doamne, că “cei celebri sunt și ei oameni”, pentru că este posibil ca această axiomă să nu se verifice uneori, în totalitate.
Odată, un milionar domestic celebru, care a mers să prânzuiască solitar la un restaurant din zona alpină a Prahovei s-a simțit jignit de faptul că un ospătar “necioplit” a avut “nerușinarea“ de a-i solicita la plecare, achitarea consumației, dealtfel una deloc cumpătată?! Replica aproximativă a faimosului, pare-se că a fost compusă din doua replici care au reușit în mod ciudat să fie în același timp, interogative, afirmative dar și pare-se retorice: “Cum adică mă, tu ai impresia că eu umblu cu mărunt după mine? Nu vă e de-ajuns că am onorat spelunca asta împuțită cu prezența mea?”. Și uite cum se face că, atât bacșișul căsnit pe-o lună cât și trei sferturi din leafa ospătarului s-au dus pe achitarea notei milionarului … sau cum a fost auzit mai târziu ospătarul nostru spunând în timp ce “decarta” bancnotele la casierie: “A fost cinstea mea, barosane!” 😉 Ați prins-o?
Sau să luăm exemplul cu cântărețul de muzică populară pe care o țară întreagă îl idolatriza din spatele ecranului Diamantului alb-negru ori de prin sălile reci de spectacole, înainte de anii ’90, care mai apoi, spre dezamăgirea tuturor s-a dovedit a nu fi în stare să lege doua vorbe în cadrul primului interviu televizat post-decembrist. Pe deasupra era totalmente agramat și extrem de incult!
Ori mai sunt niște cântăreți cu ștate vechi, ale căror melodii de studio par deosebite până când te nimerești la un concert de-al lor și constați că acolo, fie lălăie fără aplomb ca și când apariția în public le-ar crea anevrisme cerebrale iremediabile, fie mai mult vorbesc decât cântă. Mai exact, în pauzele scurte dintre prelegerile cu efect narcoleptic, mai cântă și ei câte ceva.
Păi bine măiii…dragi artiști…nu ne e de-ajuns că îi vedem pe “ăștia” mințindu-ne zilnic de pe toate posturile TV, ne mai țineți și voi discursuri politico-economice de pe scenă, când de fapt, noi am plătit bilet ca să ne debarasăm angoasele in public și să ne deconectam ascultându-vă cântând?
Eram acum vreo 5-6 ani la o petrecere de Revelion unde participau aproximativ 200 de invitați (wow…200 de oameni la un loc…cum sună asta azi! 😊) și o mare voce masculină autohtonă, pleșuv și mereu înțolit în fracul cu paiete la rever, papion și pantofi de lac asortați; dar cu nopțile tinereții lui pierdute în spatele tobelor pe la nunți încropite în corturi de campanie, unde, pentru o sumă modica, striga și darul; a fost rugat cu frenezie de către publicul încălzit, ca la finalul micro-recitalului prestat cu negativu’ pe CD și contra cost pe persoană fizică, să mai interpreteze măcar o piesă înainte de a pleca. Răspunsul categoric al acestuia a fost acela că el “a fost plătit pentru 4 piese” …Adică dăcât!
Aloo, domnu’ artist, păi facem și noi niște artă, ceva…sau ce naiba facem aici? Deh, dacă mai performa și el preț de-o “acapelă” mică, poate că azi avea în portofoliu încă cel puțin 200 de fani…Legenda mai spune că, în schimb, al nostru, în acea noapte dintre ani, le ieși de la suflete, instant și pe loc, tuturor petrecăreților…afară de o mătușă în etate și total surdă, stabilită definitiv în Germania și de doi turiști olandezi de vârstă medie, mereu zâmbitori și imbujorați care oricum n-au înțeles despre ce e vorba. Tot legenda mai spune și că de vreo trei ani încoace, de când cu Covidu’, domnu’ artist trăiește dăcât…da’ dăcât din…asta, cum îi zice? …Aaa da…din artă. Pam…pam!
Celebritatea vine la pachet cu disconfortul de a mai fi vreodată…necunoscut
Exemplele pot continua și cu unii actori care câteodată se arată foarte deranjați de faptul că oamenii vor să facă selfie-uri cu ei iar când îi văd în mediul lor natural au tupeul să li se adreseze colocvial, adică de la om la persoană…în tot felul de conjuncturi cotidiene: fie pe uliță, fie prin cârciumi de perdițiune ori prin hiper-prăvălii.
Iar ei…din eroii incredibili pe care îi admirăm prin filme ori pe scândurile teatrelor se transformă brusc în niște arici morocăniși văduviți de orice formă de empatie. Eu nu zic, e drept că și unii dintre semenii noștri se cam bagă în sufletul lor cu șlapii de plajă “…da’ orișicâtușidepuțin…” asta este “crucea” pe care…deh…trebuie să și-o poarte o celebritate, nu? Plus că, “să-mi fie cu pardon” dar stimați artiști, celebritatea vine la pachet cu disconfortul de a mai fi vreodată…necunoscut!
Bine, ar mai fi de discutat și despre cei care cerșesc la propriu ori chiar contra-cost un dram de faimă…însă aceștia nu fac subiectul discuției de azi. Pentru rasa asta de ființe există rezervat un capitol separat, elocvent și foarte detaliat descris în Purgatoriul marelui Aligheri. Vorba unui comic celebru de peste ocean: “Habar n-au ei cât de fragilă e canóea pe care țin cu orice preț să o vâslesască și cât de gigantică e cascada din față lor!”
Uite, de exemplu, eu sunt absolut convins de faptul că Iisus din Nazaret este singurul personaj istoric celebru de care niciunul dintre cei ce și-au dorit să-L întâlnească n-a fost dezamăgit că L-a întâlnit. Sigur că nu putem compara nicio celebritate cu Iisus insă știm sigur că niciun om celebru de pe planeta asta, indiferent de perioada istorică în care a trăit n-a scăpat de abordarea directă sau indirectă a celor din jurul lor.
Vreți să spuneți că dacă ar fi existat telefoane mobile cu cameră foto pe vremea aia, n-ar fi fost net-ul plin de selfie-uri cu Iisus din Nazaret? Probabil că sub fiecare postare ar fi apărut un text obsesiv de iterativ și jenant de previzibil de genul: “Dumnezeule!!!” care text, cu timpul, probabil că s-ar fi prescurtat într-un acronim pueril de tipul “OMG!!!”.
Apropos! Credeți ca Iisus s-ar fi supărat dacă oamenii l-ar fi rugat uneori să facă selfie-uri cu El? Sunt convins că nu! Dar știti de cine sunt în schimb sigur că ar refuza oricând și din orice poziție un selfie? Ăl mai barosan de barosan de se află peste biserica de la noi. Știu, poate par răutăcios. Dar știti cui? Celor care confundă credința în Dumnezeu cu clădirea în cupole aurite din colțul străzii. Mai exact, par răutăcios celor care nu pot face o distincție clară între instituția bisericii și credința necondiționată și absolută în Dumnezeu.
Amulete țiplate cu preoți fotogenici
Și deasemenea mai par răutăcios celor care merg să facă mătănii la mormântul unui popă fotogenic mort acum ceva zeci de ani, în loc să se roage din cămăruța lor, umili și solitari, Sfintei Treimi. Par deasemenea răutăcios celor care își cumpără amulete țiplate cu figura monahului sus amintit (Super ofertă! la două cumpărate, primești o icoană de plastic, fabricată în China, dotată cu leduri multicolore. O frumusețe, ce mai!). Apoi, scuipând ei cu foc în ventuzele de cauciuc cu care sunt dotate amuletele și le lipesc tacticoși de interiorul parbrizului cataragei…ori și le agață mândri la belciugul cheii de la garsoniera închiriată pentru amantă.
Pentru toți ceilalți, în mod ciudat, nu pare deloc răutăcios faptul că dai ca exemplu negativ un oarecare mare prelat autohton care se dă pe “ Straße ” cu “ merțanu’ ” afumat la geamuri, negru metalizat, de lux și care fuge de microfoane și camere precum Scaraoțchi de tămâie. Un astfel de personaj bizar pare a avea uneori, în mod cuidat, fix comportamentul unui rock-star anxios care afișează în permanență o doza de elitism deviant ce contrazice la modul absolut orice concept creștinesc.
Astfel de indivizi sunt mereu malițioși cu jurnaliștii și aproape scorțosi cu vulgul adulant. Ei ni se înfățișeaza tuturor invariabil împresurați de aceasta aură ieftină cu pretenții fals mesianice, înscuteciți în scrobeli delirante cusute cu fir de aur de “douășpatru”, devenind astfel incapabili în a mai reprezenta vreodată prin atari gesturi sau ținute, însăși chinesența pildelor lui Iisus. Am putea spune chiar, ba dimpotrivă! Se pare că au uitat acești mai mari, absolut definitiv, că singurul moment în 33 de ani în care Îl regăsim pe Iisus nervos la propriu, a fost cel în care a răsturnat tarabele vânzătorilor și speculanților de la intrarea în templu în timp ce le ura “de bine” dregătorilor mercantili ai templului.
Ghiciți pe cine n-am auzit până acum plângându-se de valoarea mare a facturii cu utilitățile pentru catedrală? Păi ce, o achită din buzunarul generos al sutanei?
Pe exact aceia pe care sintagma “Secularizarea averilor bisericești” îi sperie și mai abitir decât sintagma “Impozitarea veniturilor bisericești”.
Abia atunci încep cu toții să-și scuipe-n sân și să-și facă semnul crucii cu patos și aplomb. Abia atunci își aduc aminte brusc de bunul Dumnezeu în care credeau și ei, cândva demult, pe vremea când erau seminariști!
Cel mai probabil, pe locul doi în acest top al sperieturilor s-ar situa teama de Necuratu’.
Pe locul trei în topul lor, căzută progresiv în dizgrație și cu șanse mari la retrogradare ar fi teama de-a ajunge-n iad…
