Cum învață ploieștenii istoria orașului lor

Lucian Vasile, un tânăr născut în 1989 și pasionat de istorie contemporană și de istoria Ploieștiului, își învață concitadinii să-și cunoască și să-și prețuiească orașul prin lecții inedite, de la tururi ghidate la workshopuri pentru liceeni. Lucian Vasile spune „Povești din Ploiești” finanțat prin Fondul pentru un viitor mai bun în comunități, program lansat de Lidl România și Federația Fundațiilor Comunitare din România, și gestionat la nivel local de Fundația Comunitară Prahova. La aniversarea a 10 ani de Lidl România, aflăm istorii savuroase din povestea mai veche sau mai nouă a Ploieștiului.

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru istorie?

Istoria mi-a plăcut dintotdeauna, dar există o amintire, un anumit moment din copilăria mea, care cred că a fost declanșatorul: mi-a căzut în mână o carte de Dumitru Almaș. Acum îmi dau seama că o bună parte din carte erau informații denaturate, câteva erau adevărate și, mai ales ultima parte, propagandă pură. Dar atunci, pentru un copil de 8-9-10 ani a fost pur și simplu fascinant. Poveștile acelea erau impresionante: cu Mihai Viteazul, cu armura aceea fantastică și călare pe un cal alb, cu Ștefan cel mare, viteaz și curajos, cu Mircea cel Bătrân luptându-se ca eroul din basme – toate acelea m-au impresionat și m-au cucerit. În fond, poveștile, dacă vor să prindă, trebuie să fie frumoase, iar acele pagini din cartea de Dumitru Almaș au reușit să facă un prichindel ca mine să se îndrăgostească de istorie. Din fericire, cu timpul am reușit să văd dincolo de stereotipuri și propagandă și înțeleg istoria prin propriul meu filtru critic.

Când ați descoperit că vreți să știți mai multe despre orașul dumneavoastră?

Nu o să încetez niciodată să subliniez rolul crucial pe care l-a avut întâlnirea cu profesorul Alexandru „Puiu” Comănescu, fiul unei familii de doctori interbelici, jazz-man și gentleman, probabil cel mai „tânăr” bătrân pe care l-am cunoscut vreodată. În sufrageria sa ticsită cu cărți, un pian, diplome și brevete de familie și zeci de poze de altădată, mi-a povestit pentru prima dată despre orașul copilăriei sale, despre oamenii de acum un aproape un secol și despre viața din orașul anilor 30. Ploieștiul pe care mi-l descria cu patos era atât de diferit de cel contemporan și atât de neștiut de cei din generația mea, sau chiar mai mari, încât în orașul de altădată mi-am găsit nu doar un refugiu față de un prezent uneori nemulțumitor și frustrant, cât și o sumedenie de povești pe care am simțit că trebuie să le păstrez și să le spun mai departe.

În 2013, ați înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU). Ce urmăreați prin această asociație?

Înființarea asociației a fost oarecum pasul firesc care a venit în cadrul activității mele dedicate istoriei Ploieștilor. De fapt, începutul a fost reprezentat de crearea site-ului RepublicaPloiesti.net în 2009, o platformă online de istorie locală. Apoi în 2012 am început tururile istorice în Ploiești și, ulterior, mi-am dat seama că, dacă vreau să fac proiecte mai ample, trebuie să dispun de o umbrelă juridică legală. Iar forma cea mai accesibilă era cea a unei asociații, iar în primăvara anului 2013 a luat ființă Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, un ONG dedicat istoriei ploieștene și nu numai.

Câte cărți și albume despre Ploiești ați publicat prin AEDU?

Pe scurt, acum avem nouă cărți (a zecea urmează să apară) și două albume publicate sub sigla AEDU. Prima carte care a văzut lumina tiparului a fost „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”, în 2014. Are la bază teza mea de disertație și urmărește experiența celui de-al Doilea Război Mondial din perspectivă socială și urbană. Am vrut să aflu cum au trăit oamenii de rând experiența războiului, iar curiozitatea mea a fost dată de faptul că bunica mea, care, la 11 ani, a fost martora cumplitelor raiduri aeriene din 1944, a rămas până la finalul vieții cu o spaimă teribilă de avioane. Am înțeles-o abia când am făcut documentarea pentru carte și, studiind în arhive minuta unui bombardament, am văzut cum rând pe rând intrau în spațiul aerian românesc sute de bombardiere, iar antiaeriana din diferite localități încerca să răspundă cu foc avioanelor inamice. Nu era clar ținta acestora până când, la un moment dat, se consemnează pe hârtie, cu majuscule: „TOATE AVIOANELE SPRE PLOIEȘTI”. Au urmat apoi două colecții de carte. Demarată în 2016, „Memento” reunește povești și amintiri personale ale ploieștenilor și, după patru volume publicate, urmează în decembrie 2021 al cincilea titlu. În 2019, am început colecția „Restitutio”, care adună texte vechi, publicate demult sau nepublicate vreodată în română, editate, adnotate și puse la dispoziția cititorului de astăzi. De asemenea, în 2017 am început și o serie de albume prin care vrem să construim o istorie ilustrată a Ploieștiului. Până acum am publicat albumul dedicat orașului în timpul Primului Război Mondial și un album bilingv româno-englez despre Ploiești în Al Doilea Război Mondial. De asemenea, anul trecut am publicat și volumele „Jurnale și memorii în România comunistă” de Oana Purice, volum care a primit premiul „Alexandru Piru” al Muzeului Literaturii Române, și „Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești 1948-1964”, prima carte de sinteză care abordează acest subiect al istoriei locale.

Câte tururi istorice ați făcut și cum ați reușit să stârniți interesul localnicilor pentru ele?

După aproape 10 ani, cred că ne apropiem de 100 de tururi realizate în Ploiești. Inițial aveam un singur traseu, însă, cu timpul, mi-am dat seama că sunt atât de multe povești de spus încât acum am ajuns la cinci trasee și avem material pentru multe altele. În primăvara lui 2012, pe când eram student Erasmus în Varșovia, am participat pentru prima dată la un tur pietonal și, odată întors în țară, m-am gândit că așa ceva s-ar preta și în Ploiești. Bineînțeles că, la început, un asemenea demers părea ceva nu doar inedit, cât și utopic: ce poți arăta într-un oraș gri și industrial? Dar eu cred că sunt multe istorii care merită spuse, atât despre ceea ce mai există și astăzi, cât și despre clădirile care au dispărut, oamenii care au trăit în urmă cu zeci de ani sau evenimente care s-au petrecut cu mult înainte să ne naștem noi. Și, cu timpul, acest interes a crescut: dacă în 2013 făceam tururi cu 3-4 oameni, acum participă peste 20. În plus, la tururi vin nu doar ploieșteni care vor să afle mai multe despre orașul lor sau care vor să se simtă turiști în Ploiești, ci și persoane din București, Găești, Cluj sau Onești. Totodată, am organizat și tururi în limba engleză pentru turiști din SUA, Franța, Egipt sau Bulgaria.

Ce „Povești din Ploiești” inedite ați dezvăluit publicului, prin programul susținut de Lidl și Fundația Comunitară Prahova?

Fiecare dintre cele cincisprezece panouri spune o poveste inedită a unui colț de Ploiești dispărut sau care a fost martorul unor evenimente istorice deosebite. Favorita mea rămâne însă cea a Palatului Băilor Municipale, o clădire ridicată în vremea Războiului de Independență de către Radu Stanian, un primar de secol XIX, dar cu niște moravuri ce ar putea părea familiare cuiva din secolul XXI. Când și-a dat seama că nu mai are bani s-o termine, Stanian, care nu știa ce să facă exact cu clădirea, a botezat-o „baie publică” și a dat-o spre vânzare Primăriei. Pe atunci, în oraș nu exista alimentare cu apă, astfel că, bineînțeles, igiena era o temă mai delicată. Au fost discuții aprige în Consiliul Local: au sau n-au nevoie ploieștenii de o baie publică? Memorabilă a rămas poziția unui consilier local care a spus cu îndârjire: „evident că n-avem nevoie! Uitați-vă la mine: n-am făcut baie de trei ani și sunt bine-sănătos!”. Din fericire, aceste opinii au fost minoritare, iar municipalitatea a achiziționat șantierul, l-a finalizat și, în cele din urmă, ploieștenii au avut la dispoziție o baie publică. Clădirea a supraviețuit cutremurului din 1940 și bombardamentelor din 1941-1944 doar pentru a fi demolată în prima etapă a sistematizării din perioada comunistă, în 1959.

Care e povestea dumneavoastră favorită despre Ploiești?

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti a dăruit moșia Ploieștilor și a Târgșorului boierului Ianache Muruzi. În cazul Ploieștilor, era o ilegalitate, căci așezarea era târg liber, numai că locuitorii de atunci pierduseră documentele care atestau acest drept. Iar intrarea sub stăpânirea Muruzeștilor echivala cu stagnare economică și tot felul de obligații pentru locuitori. Așa că ploieștenii s-au luptat vreme de aproape treizeci de ani pentru drepturile lor. La începutul secolului al XIX-lea, pentru a pune presiune pe domnitorul de atunci, ploieștenii chiar s-au mutat cu toții în nordul capitalei. În cele din urmă, efortul lor a fost încununat de succes și și-au recăpătat drepturile și libertățile, consolidând astfel rolul orașului de centru comercial (asta până la descoperirea petrolului, când profilul economic al Ploieștilor s-a modificat radical).

Care este locul dumneavoastră preferat din oraș?

Aș avea motive serioase să spun casa art-deco interbelică a profesorului Comănescu. Sau modernele hale centrale ridicate după planurile arhitectului Toma T. Socolescu. Ori bulevardul cu castani, care leagă gara de sud de centru și care, în vremea liceului, era locul unde chiuleam de la ore. Dar prefer să aleg cartierul Mihai Bravu, o aglomerare de blocuri din anii 70-80, aruncată la marginea de est a orașului. Este micro-universul unde am crescut și sunt legat afectiv de fiecare străduță, de fiecare bloc în spatele căruia jucam fotbal sau „pietricica”, de pomii în care aruncam cu bețe pentru a culege castanele (având grijă, bineînțeles, să nu lovim Dacia vecinului de la etajul 3) ori de tarabele unde se vindeau cele mai fascinante jucării chinezești.

Ce impact au asupra liceenilor workshopurile de istorie locală?

În opinia mea, au un impact mai mare decât am crede la prima vedere. O dată, pentru că vin în completarea programei școlare. Spre exemplu, la ore, liceeni învață despre Primul Război Mondial și implicarea României în conflict, dar la un workshop de istorie locală ei pot descoperi cum trăiau bunicii și străbunicii lor acele evenimente istorice. Practic, se face legătura dintre istoria „mare”, pe plan național ori global, și cea la scară umană, a comunității din care fac parte. Un alt efect este similar cu reacțiile generale față de proiectele de istorie locală: tinerii descoperă o altă față a orașului în care trăiesc. Și, nu în ultimul rând, se creează o legătură afectivă între ei și oraș, între ei și comunitate și, lucru foarte important, între ei și părinții ori bunicii lor. Pentru că astfel de proiecte recompun legăturile interumane și pot crea punți între generații.

Ați ales alt stil de a spune istoria decât cel „prea academic, prea rigid”. Cum se povestește istoria în acest mileniu?

Ceea ce nu ni se spune în școală este că istoria, de fapt, nu este despre trecut, ci despre prezent și viitor. Pentru că experiențele de viață ale predecesorilor noștri ne pot ajuta să înțelegem mai bine lumea în care trăim și să ne înțelegem pe noi înșine. Pentru mine, cel puțin, studiul istoriei recent m-a ajutat să încerc să înțeleg mai în profunzime, să contextualizez, să nu etichetez și să privesc și din punctul de vedere al celuilalt. Iar toate acele „lecții” pe care le-am deprins din istorie mă ajută pe mine cel de astăzi. În plus, dacă vrem ca istoria să ajungă la cei din jurul nostru, atunci trebuie s-o spunem pe înțelesul tuturor, să fie accesibilă și agreabilă. Să fie captivantă și antrenantă. Să fie o poveste pe care să vrei să o asculți.

În istoria contemporană românească intră și legende urbane? Aveți vreuna legată de Ploiești?

Ploieștiul are numeroase legende urbane! Cea mai populară printre locuitorii din urmă cu un secol este legată de statuia lui Atlas. În grădina publică din fața Palatului Băilor Municipale fusese instalată pe la 1897 o fântână arteziană, care era de fapt Atlas, stând într-un genunchi și ținând în spate bazinul din care țâșneau opt guri de apă. Problemă este că Atlas era înfățișat așa cum îl făcuse mama-natură. Înainte de Primul Război Mondial existau două partide majore: conservatorii și liberalii. Când câștigau conservatorii, statuia era întoarsă cu partea dorsală spre casele liberalilor. Iar când aceștia din urmă obțineau guvernarea, spatele lui Atlas era repoziționat spre reședințele liderilor conservatori.

Se poate face istorie prin videoclipuri pe YouTube?

Prin acele videoclipuri am ajuns la tineri de liceu, dar și la ploieșteni aflați la mii de kilometri depărtare. Este un canal de comunicare foarte ofertant din punct de vedere vizual și destul de empatic în comparație cu un articol scris.

La ce lucrați acum în ceea ce privește istoria locală?

Avem foarte multe proiecte în derulare: mai avem cel puțin trei albume pe care vrem să le publicăm pentru a întregi istoria ilustrată a Ploieștilor. De asemenea, în decembrie va apărea al cincilea titlu din colecția Memento, iar în paralel deja lucrăm la o nouă carte din seria Restitutio, unde am descoperit niște texte absolut inedite despre istoria locală. De asemenea, continuăm să colecționăm orice este legat de trecutul Ploieștilor, de la fotografii și cărți poștale la documente, ziare, pălării, afișe, sticle și orice alt obiect care vorbește, într-un fel sau altul, despre o filă din istoria locală. Avem suficiente materiale cât să facem un muzeu al orașului. Iar acesta este planul pe termen mediu și lung 🙂 Mai avem și altele, dar preferăm să nu dăm spoilere!

1 de 3

(P)