Kyrylo este un copil special. Din scaunul său cu rotile a căutat de șapte ani bucuriile copilăriei. La fel și părinții săi și fratele geamăn, Vadim. A mers la grădiniță și a încercat să trăiască precum toți copii din Ucraina.
Un text de Oana Despa
„În fiecare zi mergeam la Centrul de Reabilitare pentru Copii Speciali, era o viață diferită, dar era viața noastră. Exerciții, masaj, piscină, logopedie și multe alte activități”, își amintește mama lui Tetiana.
O călătorie către sănătate presărată cu frici, anxietate pentru viitorul copilului lor cu un singur scop, de a-l vedea la fel ca pe ceilalți copii. Fiecare etapă de viață aducea ceva no care i-a învățat să fie părinți de copil special.
„Atunci când a făcut o nouă mișcare cu brațele sau picioarele mi s-a părut un miracol. Am călătorit în toată Ucraina toți cei 7 ani în drum spre sănătate, în toate centrele medicale unde ni se putea oferi posibilitatea de a ne reabilita copilul. A fost dificil și greu din punct de vedere mental, inima mi-a fost ruptă în bucăți să văd băieții tăi gemeni evoluând fizic diferit. Dar viața a continuat și am trăit împreună în lume.”
Înainte de război, în fiecare weekend, Tetian, Kyrylo, Vadim și Oleksaner mergeam în regiunea Nikolaev la râu, la pădure, la pescuit, la mare sau plajă. Se plimbau în parcuri și se recreau în aer liber cu prietenii. „Copiii mei și cu mine eram peste tot, ne-a plăcut să călătorim împreună.
Toate planurile lor de viață s-au prăbușit la un moment dat în dimineața zilei de 24 februarie.
„Eram foarte speriați, de frică pentru copiii noștri, pentru noi, adulții, a fost un șoc că venise Războiul, cu R mare. Cuvintele nu pot descrie ceea ce am văzut, ce s-a întâmplat în fiecare zi, cum este ucis poporul nostru. Dimineața când un copil se uită pe fereastră și îți spune: – Mamă, văd o rachetă, zboară spre noi, ne va ucide? La aceste cuvinte, inima mi s-a scufundat. Îți îmbrățișezi copilul foarte, foarte strâns, fugi de la ferestre, te ascunzi în subsol. Iar tu spui: – Nu te teme, sunt aici.”
Citește și Daria, copilul ucrainean al războiului refugiat la Ploiești
În fiecare zi, urletul sirenelor era atât de groaznic încât deja așteptau să înceapă exploziile în orașul lor și singura dorință era să rămână toții în viață.
„Copiii sunt încă atât de speriați încât atunci când ploaia cade și bate pe Acoperiș, ei cred că acestea sunt fragmente de rachete”, povestește mama băieților efectele care încă se resimt.
În iulie, au luat decizia ca pentru binele familiei să părăsească Ucraina. Pe 29 au ajuns la București. Viața era alte viața a fost cu totul alta aici. Au trăit din nou și s-au bucurat, dar Bucureștiul era un oraș prea rapid și zgomotos în toate.
„Ne-am dorit și am căutat un oraș asemănător cu al nostru în Ucraina Nikolaev. Ne-a plăcut orașul Ploiești, un oraș accesibil pentru copilul nostru în scaun cu rotile, poți veni seara în orice parc, mergi la magazin. Românii din oraș ne-au primit bine, o fată foarte drăguță ne-a pus la dispoziție locuință, unde îngrijirea și atenția față de noi și copilul nostru a fost neașteptat de plăcută”, povestește Tetiana.
Au început să afle informații despre școala copiilor și au găsit ajutor. Ambii copii merg la școala ucraineană din oraș și încearcă să se integreze. Încă mai fac naveta în Ucraina de fiecare dată când au senzația ca lucrurile s-au mai liniștit pentru terapiile pentru Kyrylo.
Le-ar fi mai ușor dacă ar găsi un medic special pentru copil și ar avea bani pentru toate terapiile.
Oleksander, plecat din Ucraina ca tatăl unui copil special, își caută și el de muncă.
Visul lui este să meargă pe propriile picioare și pentru asta toți cei ai familiei încearcă să mute munți, indiferent de țară. Pentru că, în ciuda războiului, Copilăria ar trebui să fie fericită.
