Textul de astăzi, preluat din revista ATITUDINI este un fragment din introducerea volumului „Pasager prin amintiri” de Codruț Constantinescu, în curs de apariție la Editura Polirom.

Avem impresia că pozele postate pe rețele de socializare (care au cel mai mare succes cuantificabil) dezvăluie întreagă paleta de culori a unei călătorii, uneori fiind argumentul suprem al verbului a călători. Călătorești ca să postezi.

Evident, există și reversul- călătorești pentru a informa însă schematismul care este promovat de rețelele de socializare împiedică această informare punctuală. Lăsăm la o parte că marea majoritate a reflectării negative a călătoriilor nu apare din motive clare- călătorul nu poate asuma greșeala, că locul respectiv nu este chiar cum și l-a imaginat etc. Când călătoresc mă interesează foarte mult oamenii.

Nu neg că mă fascinează o catedrala de o mie de ani, iubesc să stau pe o plajă elena și să sorb o bere rece și tot restul. Tacâmul clasic al turistului român sau englez. Dar esența călătoriei este întâlnirea cu fratele meu european.

De aceea cititorul va întâlni în relatările mele mulți italieni, francezi, austrieci, helveți, greci, maghiari ba chiar și slavi. În acest tablou, mai are sens literatură de călătorie, nu este cumva anacronică (la fel precum cartea în sine)? Deopotrivă ce totul este la vedere și fotografiat, cui îi mai pasă de impresiile transpuse în mii și mii de semne, mii de cuvinte, sute de paragrafe? Mai are cineva răbdare să o parcurgă? Păi da, căci fotografia nu are cum să suprindă complexitatea călătorie și întâmplările trăite.

Ea se axează pe un anumit obiectiv turistic, vreun peisaj miraculos dar nu poate suprinde aspectele umanității. Nu are cum să capteze sentimentele care-ți sunt produse de călătorie, de contactul cu o altă realitate, cu altă societate, cu alți oameni. Puțin spus că este superficială.

Poate oferi o idee dar în nici un caz dezvălui complexitatea situațiilor. Departe de mine gândul că toți călătorii ar trebui să se apuce să scrie literatură de călătorie, încerc doar o (auto)justifiare pentru  a afirmă că și reporterul de tip clasic, precum fascinantul Albert Londres, despre ale cărui cărți și peripeții am scris nu o dată, încă își mai are rolul său acum, în societatea vitezei și internetului.

De ce îmi produce plăcere acest tip de scris? Pentru că îți permite să îți exerciți în mod plenar și complet libertatea. De exprimare, de călătorie.

Nu este o lucrare de doctorat. Poate că dacă m-aș fi născut după 1990 sau 2000 nu aș mai fi fost la fel de încântat de liberatate de circulație și de libertatea de expresie, însă cum se va putea constata în câteva referiri încă sunt marcat memorial de dificultățile pe care le aveam înainte de 2007 de a ieși din România. Iar tinerii de acum nici măcar nu-și pot imagina dificultățile de a obține celebra viză Schengen, doar pentru a traversa Austria.

În ciuda euroscepticilor occidentali, țările vestice sau nordice nu au sucombat pentru că noi am putut călători liberi prin spațiul comunitar. Sau pentru că unii dintre noi s-au stabilit și muncesc de decenii acolo. Mai degrabă au avut de câștigat, nu numai prin piețele deschise către Est dar și prin depopularea și îmbătrânirea populațiilor estice.

Germania depășește cifra de 80 de milioane de locuitori! Plăcere scrierii impresiilor de călătorie este dată și de aparenta unicitate a momentelor descrise. O carte de călătorie nu este scrisă preluând/copiind (chiar cu note de subsol) din alte zece, de multe ori fără ca autorul să foloseasa ghilimele.

Care sunt șansele ca o întâmplare din Salonic sau din Monreale să mai fi fost de-scrisă (cel puțin în limba română) de un alt confrate? Care sunt șansele ca un alt reporter curios să-l fi întâlnit pe primarul din Cefalu sau să se fi conversat cu proprietarul unui vapor-hotel plutitor în Delta Dunării? Cam nule. De aceea ai senzația de unicitate. În plus, reportajul literar este diferit de ceea ce se scrie prin blogurile sau site-urile de turism. Cititorul nu va regăsi aici informații despre sistemul de transport din Geneva, despre hoteluri, taverne sau pensiuni la Salonic sau Volos sau plajele minunate din Zakynthos.

Pentru toate aceste există ghiduri, site-uri și aplicații de specialitate care vor rezolva (sau măcar vor încerca) orice problemă, orice curiozitate. De aceea călătorul nostru contemporan este un pic cam prea orgolios și are credința că le știe pe toate, chiar înainte de a pune piciorul într-un loc străin. Nu i se poate întâmpla nimic neprevăzut. Mirarea lui când realitatea este complexă și imprevizibilă devine amuzantă. Toate aceste rânduri vin din încercarea călătorului care am fost, de a înțelege lumea prin care a trecut.