Volumul Mari corespondențe de Livius Ciocârlie face parte din categoria celor care merită neapărat citite, achiziţionate în biblioteca proprie şi recitite pe îndelete, cu încântarea de a (re)descoperi un autor în lumina experienţei sale epistolare, atât cât a ajuns până la noi, astăzi.
La un moment dat, am căutat cartea în librării, la bibliotecă, aveam nevoie pentru un articol legat de Corespondenţa lui Gustave Flaubert. Am reuşit să o citesc prin schimb interbibliotecar, graţie dnei Gilda Stanciu şi echipei sale, sperând să o pot avea în bibliotecă la un moment dat, mai ales că autorul îmi spusese că se va reedita cu siguranţă (studiul fusese publicat în 1981, la Cartea Românească) – ceea ce s-a şi întâmplat în 2019, la Editura Tracus Arte.
Pe a doua copertă aflăm şi premisa de la care a pornit alcătuirea cărţii Mari corespondenţe:
„O scrisoare care-mi este adresată mă poate îngrijora, supăra, bucura, înveseli, una ce-mi este cu totul străină mă va face să reflectez asupra omului, sintagmă ce poate fi luată în sens restrâns (a gândi despre autorul prezumtiv) sau în sens larg, aproape sinonim cu literatura – scriere care te face să gândeşti despre om. Dacă o singură scrisoare ajunge pentru ca relaţia literară să se stabilească, un mănunchi de scrisori sau, şi mai bine, corespondenţa de o viaţă formează întotdeauna, adunată, un roman. Prin forţa lucrurilor, corespondenţa cuprinde durată, prefaceri, creşteri ori declin, irosirea trecutului, rupturi. Mai «modernă» decât numeroase romane, îndeosebi balzaciene – sau sărac balzaciene, căci Balzac, ca orice scriitor mare, iese de multe ori din tiparul său -, mai modernă, deci, corespondenţa nu are Sens – ci doar o mulţime de sensuri risipite -, dar poartă destin.”
Structura cărţii cuprinde două mari secţiuni (Scriitori francezi şi Critici români) şi un preambul intitulat Corespondenţa şi literatura. Sunt prezentate corespondenţe ale unor autori francezi precum Voltaire, Balzac, Jacques Rivière, Alain Fournier, Roger Martin du Gard, Flaubert, Marcel Proust, dar şi români – Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Pompiliu Constantinescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti, Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Tudor Vianu.
Citind, ori măcar răsfoind volumul domnului profesor Livius Ciocârlie, ai sentimentul reconfortant că scrisorile au avut un rol important în cultură, dincolo de aspectul lor cotidian, de comunicare. Astăzi aceste corespondenţe ale scriitorilor au căpătat valoare documentară, păstrând parfumul epocii în care au fost redactate. O întoarcere în timp, în universul vieţii private, o şansă pentru cititorul zilelor noastre de a cunoaşte mentalităţi diferite de a sa.
Uneori, la adăpostul spaţiului epistolar, scriitorii fac afirmaţii tranşante, aşa cum se întâmplă cu Voltaire care nu iubeşte Parisul, pentru că «este locul de întâlnire al tuturor nebuniilor, al tuturor neghiobiilor şi al tuturor ororilor cu putinţă.» (p.26)
La rândul său, Balzac a rămas memorabil şi prin scrisorile către contesa Hanska (cea care i-a devenit soţie cu doar câteva luni înainte de moartea prematură a autorului Comediei umane); după cum, ne rămân şi scrisorile romancierului către Laure de Berny, prietena sa mai vârstnică inspirându-l în multe dintre proiectele sale. Ritmul frenetic de lucru este evocat adesea într-o corespondenţă, despre care L. Ciocârlie crede că ne dă sentimentul unui eşec, ori a unei izbânzi ce înseamnă înfrângerea omului; într-adevăr, Balzac moare la numai 51 de ani, în plină forţă creatoare, Comedia umană cuprinzând un număr dublu de titluri faţă de anii săi de viaţă…
Cât despre Corespondenţa lui Gustave Flaubert, ea este un adevărat laborator al creaţiei, în «turnul de fildeş» de la Croisset, reşedinţa secundară a familiei, unde scriitorul se va izola de iureşul lumii pentru a-şi proteja sănătatea şi a-şi compune opera. Precum Balzac, Flaubert munceşte enorm şi vorbeşte în scrisorile sale despre cele 18 ore de trudă zilnică (p.84). Pustnicul de la Croisset are mari dificultăţi în a demara un roman, suferă, spune L. Ciocârlie, de disperarea începutului; la el, corespondenţa are semnificaţia unei «ieşiri în lume». (p.87), unei reconectări la viaţa publică.
Tot o formulă a ieşirii din lume, dar şi a comunicării cu ea, a fost corespondenţa pentru Marcel Proust. Titlul capitolului este, de altfel, sugestiv – Celălalt Marcel Proust –, dezvăluind omul înainte de orice, aşa cum se întâmplă în schimbul epistolar cu Doamna Straus.
În ceea ce priveşte selecţia autorilor români pe care o face autorul cărţii de faţă, ea începe cu Titu Maiorescu. În scrisorile acestuia găsim, de exemplu, descrieri ale Bucureştiului şi Parisului, dar şi ale străzilor din cele două oraşe, ba chiar şi caracterizări ale profesorilor din cele două capitale, cei de la Sorbona părându-i «plicticoşi şi anoşti» (p.181) Cert este că nevoia de comunicare scrisă este vitală pentru Maiorescu, el nu scria la întâmplare: «El îşi recitea scrisoarea, se necăjea când i se părea rece, căuta să evite ceea ce numea stupizenia formulelor banale, se scuza recurgând la clişeele epistolare, cântărea cuvântul […]» (p.194)
Impresionant e şi capitolul dedicat lui Tudor Vianu, intitulat Nevoia de celălalt. După ce Livius Ciocârlie evocă figura şi vocea profesorului Vianu, emblematice pentru studenţii de la Literele bucureştene, ni se prezintă impresii despre corespondenţa acestuia (îngrijită de nepotul lui Tudor Vianu, Vlad Alexandrescu, profesor în prezent la Catedra de franceză a Universităţii din Bucureşti). Aflăm şi că Tudor Vianu era un admirator al Corespondenţei lui Gustave Flaubert. Dincolo de aparentul calm olimpian al lui Vianu, afirmă Livius Ciocârlie, observăm în scrisori omul interior, «neliniştea intelectuală» (p.318). La fel ca în cazul lui Flaubert, Tudor Vianu din epistolele sale e cu totul diferit, zbuciumat, vulnerabil.
Fără îndoială, volumul Mari corespondenţe, semnat de Livius Ciocârlie, reprezintă o carte fundamentală, pentru aceste «corespondenţe vechi: în ele se păstrează timpul – timp real cu tot ce a fost viaţă în el – , dar se păstrează – apropiat şi inaccesibil – dincolo de o apă, dincolo de un mal». (Epilog).
Avem speranţa că acest volum va deveni o alegere pentru clipele de răgaz, când dorinţa de a citi devine irezistibilă. Şi, poate, ne va aduce aminte de plăcerea de a trimite şi primi scrisori, cu toată emoţia acestui ritual al comunicării…
Text preluat din Revista Atitudini, aparținând Dianei Rînciog.
