Îl însoţim pe Cristi Minculescu în expediţia sa pe Ararat, unde îşi „mută“ tabăra. După o zi de aclimatizare, care înseamnă acel du-te-vino pe diferenţă de nivel şi kilometri întregi parcurşi, dându-i corpului răgaz să se adapteze cu aerul înălţimilor, ghidul nostru, împreună cu colegii săi de tură, urcă la 4200 de metri, unde se află cea de-a doua tabără şi punctul de plecare spre Araratul Mare (5137).
A fost o zi cu efort din plin, cu bucate delicioase, cu informaţii noi, dar şi cu veşti minunate primite la înălţime. Ni le povesteşte Cristi în jurnalul său.
Urmare de AICI
„Sunt cu un pas mai aproape de cel mai înalt punct al Turciei, 5137, iar până aici, drumul mi-e cunoscut. Sunt paşi pe care i-am mai făcut şi anul trecut. De aici încolo urmează latura străină mie, unde, aşa cum povesteam şi zilele trecute, o indigestie mi-a dat planurile peste cap în tura anterioară. Surprinzător, n-am avut regretul că nu am atins vârful. Însă, anul acesta, parcă am altă motivaţie şi un impuls în plus mi-l dă şi acest jurnal. Ştiu că sunteţi mulţi care îl citiţi, fie pe pagina mea de facebook, fie pe site-ul sprevarf.ro sau pe site-ul partenerilor mei de bază: vacanta-ta.ro şi observatorulph.ro, iar momentul cel mai aşteptat este cel de acolo, de sus.
Dar să luăm ziua pas cu pas.
Am dormit bine toată noaptea și sacul de dormit a fost iar un prieten de nădejde. Pe la 06.30, deschid ochii și văd că sunt singur în cort. Imediat apare și „naşu’“ Cristi, de undeva de afară. La bucătărie se aud oalele și ceva muzică tradițională turcească. Ies din cort și văd și o turmă de oi aproape de tabăra noastră. Mă tot întreb din ce s-or hrăni, că de jur împrejur e doar piatră.
Afară, deși răcoare, e bine și nu suflă vântul.
Umbra norilor proiectată pe podișul Anatoliei îmi dă senzația a doi dalmațieni: unul sus cu pete albe și unul jos cu pete negre.
Citește continuarea pe www.vacanta-ta.ro.
