Campania ”Doctor bun” derulată de Observatorul Prahovean și dedicată medicilor valoroși din Ploiești/Prahova continuă. Astăzi publicăm mărturia emoționantă a unei mame pentru care medicul Ionuț Rusu, neurochirurg la spitalul județean de urgență din Ploiești, este un înger care a salvat viața fiicei sale, grav rănită în urma unui accident rutier.
Scrisoarea de mulțumire adresată medicului Ionuț Rusu de către Loredana Mancaș:
Stimată redacție, aș vrea să vă povestesc despre întâlnirea mea cu un Doctor Bun, un OM-Doctor căruia îi mulțumesc din tot sufletul pentru că există și mulțumesc Domnului pentru că a îngăduit să ni se întâlnească cursurile vieții.
Sâmbătă, 21 decembrie 2019, după amiază. Așteptam copiii, Roxana și Radu, 27 și 22 de ani, să ajungă acasă de sărbători, de la București. L-am sunat pe Radu pentru că nu el conducea, să aflu când vor ajunge.
Citește și Doctor bun. ”Medicul Cătălin Sanda de la spitalul județean Ploiești i-a salvat viața unchiului meu!”
Vestea că avuseseră accident și erau la Spitalul de Urgență din Buzău m-a lovit ca un trăznet. Am lăsat tot și am pornit către Buzău. Cei 120 km au părut 1000. Radu era ușor rănit dar Roxana era grav. Încercam să fiu stăpână pe mine ca să nu afle soțul meu, în timp ce conducea, că Roxana era în comă. Nu îmi puteam permite să pățim ceva și să nu ajungem la copii.
La Buzău, medicul de la UPU, un om minunat, a încercat să găsească cât mai repede un spital cu secție de neurochirurgie care să o primească și să o opereze urgent. La București nu erau locuri la ATI la niciun spital și ne-a spus că a vorbit la Ploiești, că totul este pregătit și o așteaptă cât mai repede.
Nici nu auzisem vreodată de spitalul din Ploiești. Am întrebat ce alte opțiuni erau și ni s-a spus că cele mai apropiate erau Galați sau Brașov dar nu poate garanta că rezistă până acolo, iar medicul de la Ploiești are sala pregătită și o așteaptă.
Citește și Doctor bun. Scrisoarea de mulțumire a unui preot pentru Dragoș Muraru, chirurg vascular la SJU Ploiești
Au fost 60 de km, luuungi, pe o șosea prea îngustă pentru viteza cu care aș fi vrut eu să ajungem. În salvare, o monitorizau permanent, medic și asistent, ceea ce susținea gravitatea despre care mi se spusese. Am ajuns la Ploiești. Imediat am fost chemată de medicul care era de gardă și care urma să o opereze.
Un tânăr înalt, brunet, cu câțiva ani mai în vârstă decât fiica mea, foarte calm. Mi-a spus să iau loc și atunci s-a prăbușit totul în mintea mea pentru că am înțeles, abia atunci, că nu este o comă ușoară. Probabil că mă agățam de speranță, ca orice mamă în situația mea.
Citește și Doctor bun. O campanie dedicată medicilor valoroși ai Ploieștiului, ai Prahovei
S-a prezentat, Doctor Ionuț Rusu, după care a început să înșire ce leziuni are copilul meu și m-a întrebat dacă sunt de acord cu operația pentru că sunt și oameni care nu sunt de acord. Mi-a explicat că șansele erau foarte mici, spre zero, ca fiica mea să reziste și să trăiască, că trebuie să fiu pregătită și pentru ce este mai rău. Mi-a mai spus că va veni colega dumnealui, care va face anestezia, să îmi ceară consimțământul pentru operație.
Eu, cu toate informațiile învârtindu-mi-se în minte, am îngânat că sunt de acord cu operația dar, Domnul Doctor a spus calm și hotărât:
”De fapt, a fost preluată cu salvarea de la locul accidentului iar dumneavoastră puteați să nici nu fiți aici, deci nu sunt obligat să vă cer acordul și, cu voia sau fără voia dumneavoastră o voi opera pentru că vreau să îi dau o șansă. Organismul este tânăr, sănătos, leziunile sunt doar la nivelul capului. Încerc să îi dau o șansă!”.
Mi-a transmis o siguranță și o liniște ciudată în contextul respectiv. Poate vocea caldă și empatia, care ajungea la mine, era cauza. Am mers pe holul din fața blocului operator și, după câteva ore, la miezul nopții, a ieșit Domnul Doctor și ne-a explicat că a fost o fractură
deschisă la nivelul osului parieto-temporal drept, sinusul transvers drept deschis ceea ce a provocat o hemoragie masivă, că a aplicat două clipsuri ca să oprească hemoragia, că ar fi fost și posibilitatea să încerce să oprească hemoragia prin compresie dar când se scotea materialul compresiv exista riscul să reînceapă hemoragia.
Având în vedere că era vorba și de fractură de bază de craniu și orbită, leziuni inflamatorii ale trunchiului cerebral unde se află centrii nervoși vitali (cardio-respiratori), numeroase hematoame cerebrale și multe alte leziuni cerebrale, era foarte greu de spus care va fi evoluția și dacă va rezista.
Înmărmuriți de durere îi spuneam Domnului Doctor că, și eu și soțul meu, ne-am fi dorit să nu înțelegem ce spune, ne-am fi dorit să nu fi fost medici veterinari și să nu înțelegem cât de grav era totul, ca să putem găsi puterea să sperăm. Era atât de dur adevărul încât ne simțeam și noi și Radu, trei păpuși stricate, trei umbre care stăteau de strajă pe holul din fața blocului operator, scormonind în ochii medicilor și asistentelor de la ATI după ceva ce ne putea da o scânteie de speranță.
Citește și Doctor bun. Interviu cu Tiberius Ofrim, medic urgentist la Spitalul Județean Ploiești: ”În cazuri grave nu ai timp să te gândești de două ori!”
În următoarele zile a fost în comă profundă, cel mai fericit prognostic fiind acela de a trăi, în stare vegetativă, cu respirație prin traheostomă, dacă ar fi reușit să respire singură. Așteptam cu nerăbdare ora de vizită, ne necăjeam când vedeam alți aparținători că nu au răbdare, că nu respectă regulile ATI și oamenii care îi îngrijeau pe cei dragi ai lor.
În privirile tuturor, medici, asistente, infirmiere, era un soi de tristețe amestecată cu neputință care ne dărâma dar pe care o înțelegeam și o respectam. Intram lângă pat, o vedeam inertă și frumoasă, în ciuda bandajelor și a urmelor accidentului. Era minunată, ca Frumoasa Adormită din poveste și se auzea doar sunetul pulsului ei și pe monitor vedeam că semnele vitale erau în parametri normali pentru situația dată.
Intram la vizită cu inimile frânte și ieșeam de acolo plini de speranță și cu îndemnul Domnului Doctor, din noaptea operației, în minte, mai insistent de fiecare dată: ”Din punct de vedere medical, noi am făcut ceea ce trebuia făcut. Rugați-vă la Dumnezeu, pentru că se mai întâmplă și minuni!”
Și ne-am rugat, și noi și Radu, care deși trecuse conștient printr-un accident, nu ne spunea nimic din ceea ce simte și din spaimele lui ca să nu ne tulbure și mai rău. Și ne-am rugat și noi, și sute de cunoscuți și necunoscuți, zile și nopți în șir.
În dimineața zilei de 22 decembrie, din curtea Spitalului Județean de Urgență din Ploiești, și de la fereastra holului pe care așteptam, pentru câteva ore s-a văzut pe cer un curcubeu iar Radu a spus că poate este semnul de la Dumnezeu că Roxana va fi bine. Curcubeu în
decembrie…
Și ne-am cufundat în rugăciune cu toată ființa și îi spuneam Domnului Doctor, de câte ori ne explica de ce a ales metoda de intervenție pe care a ales-o, că, atât timp cât este în viață, înseamnă că a făcut alegerea corectă. Ne spunea cu o blândețe care ne mângâia sufletul zdrobit că leziunile din tomografie nu ar justifica coma profundă și încerca să
găsească explicații dar ne spunea să nu ne pierdem speranța și credința.
Este cumplit să fii părinte și să citești neputința în ochii celor care îți îngrijesc copilul dar, faptul că îi simțeam alături de noi, pe toți, de la doamnele de la pază până la conducerea spitalului care ne-a răspuns foarte repede la solicitarea de a ne da copii ale actelor medicale, și ne înțelegeau durerea, ne dădeau un punct de sprijin ca să nu ne prăbușim.
Zilele treceau între două vizite.
Reperul nostru nu mai avea legătură cu timpul în general, ci cu ora 16.00, ora la care ni se permitea accesul la Roxana. Intram cu inimile frânte și ieșeam, cumva, nu știu cum, plini de speranță, deși, în primele 13 zile, nu primeam din partea ei decât sunetul regulat al pulsului, amplificat de echipamentul de monitorizare, care ne transmitea să nu ne pierdem speranța, și de la echipa de la ATI și Domnul Doctor primeam îndemnul să nu ne pierdem credința.
Pe 7 ianuarie a fost detubată deoarece Doamna Doctor care o avea în grijă, de la operație, a observat că încerca să respire singură. Este greu de spus în cuvinte ce am simțit când am intrat la vizită și avea doar un tub fin la nivelul nărilor, pe care se pompa oxigen. Câștigasem încă o bătălie din lungul război: respira singură, fără traheostomă, un orificiu la nivelul traheei prin care respiră oamenii cu probleme ale căilor respiratorii superioare.
Zilele treceau iar Roxana începea să devină conștientă, să ne recunoască, să miște brațul și piciorul drepte, haotic, dar toate erau lupte câștigate.
Acum, după 3 ani și 2 luni de recuperare continuă, timp în care a reînvățat să mănânce, să vorbească, să meargă, să se descurce singură, prin multe clinici de recuperare din țara noastră, Roxana face recuperare în continuare pentru că salvarea vieții a avut un preț – hemiplegie spastică stângă, dar Dumnezeu a vrut ca mintea ei și toate informațiile acumulate anterior să nu se piardă.
Roxana este o luptătoare ca și cei care au luptat pentru viața ei deși șansele erau aproape zero. Nu numai că muncește să recupereze ce se mai poate recupera fizic, dar, a terminat, cu note foarte bune, prima sesiune din noua viață de student la specializarea Kinetoterapie și motricitate specială din cadrul FEFS Craiova.
În viața anterioară a terminat UNATC- secția Teatru de păpuși, a jucat în spectacole de teatru stradal, a fost model pentru fotografi profesioniști, a fost amazoană și își dorea să ajungă cascador ecvestru.
În viața cea nouă, dăruită de Dumnezeu prin mâinile și excelentul profesionalism al Domnului Doctor Ionuț Rusu, specialist neurochirurgie, al Doamnei Doctor Gabriela Cotorogea, specialist anestezie și terapie intensivă, al întregii echipe care a îngrijit-o ca și cum le-ar fi fost fiică sau soră, va încerca să ajute oamenii care au trecut prin ce a trecut ea, nu numai lucrând cu ei fizic ci fiind demonstrația vie că medicii fac minuni și că
nu trebuie renunțat niciodată la luptă.
Domnule Doctor Ionuț Rusu, respect și recunoștință infinită pentru sufletul pe care ni l-ați refăcut din cioburi, salvând viața fiicei noastre și pentru că ați făcut posibil ca Roxana să se poată desprinde din labirintul întunecat în care a aruncat-o accidentul pentru a putea revedea curcubeele pe care le iubește atât de mult.
Cum ți se pare subiectul?
