Mădălina Andronache s-a născut în Ploiești și are 33 de ani. Este mamă, soție și fiică. În 2016 a fost diagnosticată cu cancer malign. A urmat o călătorie dură, dar importantă. Când a simțit că nu mai poate, a început să meargă la terapie. Această decizie a ajutat-o enorm și a motivat-o să țină un jurnal. Astăzi, jurnalul e carte.
Mădălina este autoarea cărții “CA-N CER, așa și pe Pământ”, titlul la care a lucrat alături de soțul ei, omul care i-a fost alături în lupta cu cancerul. Lansarea cărții are loc pe 5 mai, la Palatul Culturii din Ploiești, în sala Marea Unire, ora 17.00.
Mădălina, prezintă-te în câteva cuvinte.
“«Sunt Mădălina și sunt puternică!» Așa răspund acum de fiecare dată când mă întreabă cineva cine sunt. Am 33 ani și sunt mamă, soție și fiică. Sunt un om foarte ambițios, responsabil și organizat. Am uneori o putere care mă sperie chiar și pe mine.
Citește și: Interviu cu ploieșteanca Ali Stoicescu, studentă la două facultăți, educatoare și lucrătoare de tineret în cadrul Asociației “Un strop de fericire”
Dintr-o frică nemăsurată de a-mi asuma tot ce trăiam la un moment dat am devenit foarte puternică. Și viața m-a făcut să mă lupt cu un cancer. O luptă de câțiva ani m-a transformat în cine sunt astăzi. Iar astăzi sunt un om vindecat, cu adevărat împlinit și fericit. Astăzi sunt în cea mai bună perioadă a vieții mele.
„Sunt mama unui miracol de copil, Alma.”
Este cea care m-a salvat de dinainte să existe cu adevărat în viețile noastre. Pentru că dorința de a avea un copil, cel mai mare vis al meu de a deveni mamă, m-a ținut atât de puternică în această luptă. Și visul mi s-a împlinit!
Sunt soția celui mai bun, blând și minunat om care trăiește pe acest pământ!
Andu a fost singurul sprijin al meu, stâlpul meu în toată această luptă. El mă face să fiu cea mai bună variantă a mea! Sunt o visătoare. Cred în adevăr, în oameni buni, în iubire, fericire. Cred că viața este minunată, dacă știm cum să o trăim și cum să o privim.
Citește și: Interviu cu prahoveanca Alexandra Catrangiu, designer vestimentar: ”Dorința mea este de a crea piese unicat sau în ediții limitate”
Îmi place să stau cu ai mei, familia mea. Să ne plimbăm, să mergem în extrasezon la mare. Atunci când plaja este pustie are un farmec aparte. Parcă te conectezi direct cu linia orizontului.
Ultima mea pasiune este scrisul. Am scris atât de mult în ultimii ani încât a apărut cartea mea, numită «CA-N CER, așa și pe Pământ».”
Cum arăta viața ta înainte de momentul de cumpănă?
“Înainte de noua mea viață, cea pe care o am acum, eu credeam că arăta bine. Îmi găsisem un job cu care rezonam, eram la începutul relației cu actualul meu soț. Dar, de fapt, viața mea nu era prea bună.
Acum știu că avea multe blocaje, că eram pierdută în viața mea. Eram doar o umbră și îmi iroseam zilele. Nu știam să mă bucur, să trăiesc. Nu știam să râd. Am învățat să fac asta în ultimii ani.”
În 2016, atunci când ai aflat că ești diagnosticată cu cancer, cum ai reacționat? Ce ai gândit?
“Nu am reacționat. Pentru că trauma a fost atât de mare încât am rămas fără reacție, fără cuvinte. Și am fost așa mulți ani. Mi-a fost frică să mă gândesc la ce mi se întâmpla, să accept un diagnostic de cancer malign la 27 ani.
Citește și: Interviu cu Mihaela Brîndușa, profesor Colegiul Economic “Virgil Madgearu” Ploiești: “Este nevoie de mentalitate deschisă şi de transparență”
Cu siguranță nu era viața pe care mi-am imaginat-o pentru mine. Așa că am luat totul ca pe un task și din acel moment am făcut orice era posibil medical pentru a rezolva problema. Mă detașam de subiect tocmai pentru că îmi era foarte greu să mi-l accept. Frica m-a făcut să fiu mai puternică decât mi-am imaginat chiar eu.”
Cât de importantă este terapia pentru o persoană care află care are cancer?
“Pentru mine a fost foarte importantă terapia. Am ajuns în cabinetul psihologului Claudia Iordache după 6 luni de la diagnosticare. Nu știam că am nevoie de ajutor. M-am dus acolo doar pentru că eram în căutarea unei aprobări.
Voiam ca cineva avizat să îmi spună că am un psihic puternic și că abordez corect toată situația în care mă aflam. Dar am descoperit de fapt că eu căutam un loc unde să pot plânge. Pentru că nu puteam să plâng, credeam că plânsul mă face slabă. Eu îmi doream să fiu puternică.
Așa că în primele 4-5 ședințe doar am plâns. Apoi am descoperit că pot să mă manifest în legătură cu ce trăiam. La îndemnul Claudiei am început să îmi fac un jurnal în care scriam tot ce trăiam, tot ce simțeam. Apoi a urmat procesul meu de descoperire. Scrisul m-a ajutat să mă descopăr.”
Ce anume te-a determinat să scrii o carte și cine a venit cu ideea titlului?
“Inițial nu a fost plănuită cartea. Totul a început ca un jurnal în care eu scriam zi și noapte. Pentru că eram foarte nevorbită. Nu știam să vorbesc cu mine, despre mine.
În carte am pus tot optimismul de care eu aveam nevoie. Toată puterea pe care o căutam cu disperare în jur, când ea de fapt stătea pitită în interiorul meu. Am pus multă speranță acolo.
„Am sădit în fiecare pagină toate nevoile mele. Mi le-am dat singură.”
Pentru că în acel timp am fost foarte singură. Apropiații din jur, cei foarte puțini care au știut prin ce trec, au fost absenți. Văzându-mi starea continuă de relaxare și zâmbet credeau că sunt bine, nici nu mă întrebau cum mă simt.
Decât soțul meu mi-a fost un sprijin necondiționat. Mi-a fost alături la orice pas, ținându-mă de mână tot timpul. Chiar și când eram în timpul scanărilor, el era lângă mine.
Titlul a fost pus de soțul meu. Facem o echipă foarte bună. Eu am scris 250 de pagini și el a cuprins perfect totul într-un titlul care sună a binecuvântare și în același timp a blestem. Care te duce cu gândul la rugăciunea “Tatăl nostru”. Pentru mine sună a eliberare, sună a liniște.”
Care a fost cea mai dificilă parte din această lungă călătorie a vindecării?
“Simt că e un paradox. Parcă a trecut o veșnicie de când a început această poveste a mea. Am avut foarte mulți pași mici, mici de tot, care m-au adus unde sunt astăzi. În fiecare zi am mai făcut câte puțin pentru a mă vindeca.
Și totuși parcă a trecut într-o clipă. Dar cel mai dificil a fost traseul de mă cunoaște pe mine. Astăzi știu că sunt o femeie foarte puternică și că nimic nu poate să mă doboare.”
Care este cea mai mare temere pe care o ai?
“Nu îmi mai este frică de cancer. A venit, am luptat și l-am învins. Mi-e frică de spațiile închise.”
Cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la viață până în prezent?
“Lecția iubirii. Am învățat să mă iubesc pe mine, în primul rând. Am învățat că iubirea te ridică și lipsa ei te lasă la pământ. Descoperiți în carte mai multe despre cum am învățat eu această minunată și grea lecție.”
Ce nu ți-ai dorit să știe lumea de tine din perioada ta critică de tratament?
“Nu mi-am dorit să se știe că am un diagnostic de cancer malign. Foarte puține persoane din jurul meu au știut ce trăiam. Simțeam că oamenii mă vor privi cu milă, iar în mintea mea asta însemna ceva rău. În terapie am aflat că doar un om bun poate să simtă milă, așa că acum o accept.
Puteți să simțiți milă pentru mine. Dar cred că acum oamenii simt pentru mine admirație. Sunt dovada faptului că se poate. Cu luptă, pentru că nu e ușor să te iei la trântă și să câștigi în fața unui cancer. Dar eu am câștigat!”
Ai locuit în Olanda vreme de 1 an de zile. Din punctul tău de vedere, care sunt principalele diferențe dintre sistemul sanitar din România versus cel din Olanda?
“Diferențele sunt imense. Acolo am locuit 1 an, am fost plecată cu job-ul. Mi-am plătit o asigurare medicală privată și am beneficiat de întreg sistemul medical. Am fost tratată uman. M-am simțit respectată.
Acolo m-am simțit în siguranță din punct de vedere medical. Condițiile sunt la standarde înalte. Medicii au o gândire deschisă, au creat o echipă multidisciplinară pentru mine. În România dacă îndrăznești să ceri o altă opinie deja ești pus la zid. Am un întreg capitol în carte despre diferențele simțite de mine între aceste două sisteme medicale.”
Care este cel mai mare vis al tău?
“Să trăiesc frumos, cu liniște, iubire și pace fiecare zi care îmi este dăruită. Să nu uit niciodată să mă bucur de viață. Uneori se mai întâmplă să uit și revin la rândurile scrise de mine, acolo unde găsesc mereu puterea și optimismul de care am nevoie. Acolo unde mă regăsesc pe mine.”
Ce mesaj le transmiți celor care se simt fără un drum în viață, descurajați și fără prieteni?
“Să lupte și să nu cedeze niciodată! Să privească în ei și să învețe să se iubească. Dacă se iubesc, nu vor ceda. Fiecare zi poate să fie o luptă. Pentru sănătate, pentru iubire, pentru a fi pur și simplu. Dar fericirea pe care o simți că ai izbăvit, că ai mai bifat o zi în viață, acea fericire este nemăsurată.
Cei ca mine înțeleg perfect ce zic. Cred că întotdeauna viața echilibrează.
Niciodată nu e prea mult rău sau prea mult bine. Să caute mereu parte bună. Sigur există. Doar trebuie să avem puterea să o privim. Eu am fost singură și sunt singură în această luptă. Pentru că este lupta mea.
Citește și: Interviu cu prahoveanca Alexandra Catrangiu, designer vestimentar: ”Dorința mea este de a crea piese unicat sau în ediții limitate”
Pot să mă încarc cu tot ce mă înconjoară, dar în fața medicului, când ajung, sunt doar eu. În dreptul numelui meu este scris un diagnostic de cancer malign și așa o să rămână toată viața. Învăț în fiecare zi să-mi accept viața, povestea.
Lecțiile pe care le-am învățat în toți acești ani m-au făcut să fiu cine sunt azi. Și sunt fericită, împăcată și mândră de mine. Cu siguranță, fără acest capitol din viața mea nu aș fi știut cine sunt și nu m-aș fi bucurat de viață așa cum o fac acum.”
Cui dorești să mulțumești pentru că ți-ai fost alături în drumul vindecării tale?
“Doresc să îi mulțumesc singurului om care a stat neclintit langă mine. Soțului meu. Îi mulțumesc pentru toată grija, iubirea și pentru tot ce este el. Sunt cea mai norocoasă din lume pentru că l-am găsit și pentru că a rămas lângă mine. Nu există dovadă de iubire mai mare decât aceasta.
Îi mulțumesc pentru că lângă el am învățat că iubirea susține, îmbrățișează. Pentru că m-a îngrijit, la propriu, pentru că a crezut mereu în mine și mi-a creat spațiu să evoluez ca om.
Îi mulțumesc Claudiei Iordache, psihologul și prietena mea, pentru că m-a ghidat și pentru că a rămas în viața mea. Fără ea această carte nu ar fi existat.
Îi mulțumesc doctorului endocrinolog Mădălina Constantin pentru toată susținerea ei. Pentru că a știut să îmi fie alături, să mă ghideze medical, să mă îmbrățișeze și să mă încurajeze atunci când mă simțeam pierdută în viața mea.”
Ai scăpat? Ești complet vindecată?
“Am scăpat. Sunt încă în perioada critică oncologică, am controale periodice, dar sunt bine. Pacient oncologic o să rămân toată viața.”
Care este mesajul cărții și când are loc lansarea acesteia?
“Cartea mea este dovada faptului că se poate. Cu multă luptă, dar se poate. Mi s-a spus că este destul de greu de citit, că este o poveste tristă. Pentru mine nu e așa. Eu acolo am pus toată speranța, puterea și tot optimismul de care eu aveam nevoie atunci.
Este o poveste grea, cu multe lecții de viață. Dar este cu final fericit. Eu sunt bine și trăiesc cel mai mare vis al meu, acela de a fi mamă.
Am publicat-o cu gândul la cei care trec prin ce-am trecut eu, diagnosticați oncologic, cei care au nevoie de o sursă de putere pentru a continua lupta. Cei care vor să știe care sunt pașii vindecării în lupta cu un cancer malign tiroidian. Dar și pentru apropiații lor. Aceștia trebuie să învețe să fie prezenți, să susțină.
Citește și: Interviu cu Denisa Moise, mămică și vloggeriță: “Nu avem nevoie de jocuri și jucării scumpe, ci de imaginație și implicare”
Pentru că dacă nu știm cum să strigăm după ajutor, după oamenii din jurul nostru, asta nu înseamnă că nu avem nevoie. Dar și pentru cei care nu au probleme de sănătate, dar au nevoie să învețe să iubească viața și să aprecieze tot ce au.
Cartea “CA-N CER, așa și pe Pământ” încheie cercul vindecării mele. Simt că toată această vulnerabilitate pe care o trăiesc acum, când cititorii văd prin mine ca la o radiografie, îmi dă o putere de neimaginat.
Nu aștept aprobări sau confirmări pentru tot ce am scris. Eu acum mă simt ascultată și pentru mine este cel mai important. Simt că am spus tot ce nu am știut să verbalizez vreme de 30 ani.
Lansarea are loc pe 5 mai, la Palatul Culturii din Ploiești, sala Marea Unire, ora 17.00. Intrarea se face prin Biblioteca Nicolae Iorga. Vă aștept să-mi fiți alături.”
Citește și: Interviu cu Ioana Avram, fosta voluntară de la ISU Prahova, ”concediată” după un clip pe tik-tok: ”Am fost dezamăgită” LIVE VIDEO
