Nichita Stănescu al Ploieștiului, „Nini”, cum îl alintau apropiații, s-a stins într-o zi  de decembrie 13, pe un pat al Spitalul de Urgenţă Fundeni. Se împlinesc azi 40 de ani de la moartea geniului care atât de frumos descria urbea în care s-a născut și în care și-a trăit tinerețea:  „Colț de inimă și ruptură de aripă de înger, capitala limbii vorbite este orașul acesta al meu natal!”

Nichita Stănescu s-a născut în mahalaua Sfânta Vineri într-o zi de primăvară. A fost considerat, alături de Eminescu și Arghezi, poet nepereche al unui neam. Despre limba română spunea că este „dumnezeiesc de frumoasă”. Pe numele său Nichita Hristea Stănescu, el a lăsat Ploieștiului și unei nații întregi opere de o valoare inestimabilă.

Viața i-a  fost o combinație de artă și vicii.

Genialitatea minții l-a făcut autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri și proză poematică și a multor altor texte și poezii publicate în periodice ori rătăcite pe la prietenii săi buni.

Citește și: Nichita Stănescu al Ploieștiului, „Nini”, cum îl alintau apropiații, a fost potrivit foii matricole păstrată de la 1943, „ un copil bine dezvoltat, dar bolnăvicios, inteligent, o fire deschisă și un bun camarad”

A murit pe 13 decembrie 1983, la doar 50 de ani, lăsând în urmă, aici, pe Pământ, numeroase întrebări și scrieri de geniu ce s-au dus odată cu mintea sa sclipitoare.

S-a stins din cauza unei crize puternice la ficat, medicii, în urma autopsiei, constatând că marele Nichita, practic, nu mai avea nici măcar o celulă de ficat în el. „Și-l băuse pe tot…”, povestea poetul Cezar Ivănescu, prieten de-al lui Nichita.

„Staţi culcat, domnu’ Stănescu!”, i-au spus medicii în momentul în care acesta ajuns în spital. „Nu doctore, prefer să stau aşa! Aşa, în capul oaselor. Ca într-o obsesie a verticalităţii”, a venit răspunsul genialului Nichita.

Poetul nepereche al Ploieștiului și al unui neam a murit la puțin timp după ora 2:00 noaptea. Diagnosticul oficial a fost stop cardio-respirator. Se știa, însă, că suferea, de mai mulți ani, de ciroză. Prietenii povesteau că ajunsese să bea câte două sticle de vodcă în fiecare zi. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir” .

În urma lui rămâne strălucirea unor ochi albaștri, pătrunzători, o mintea ascuțită vecină cu geniul și omul pe care mulți l-au iubit ca pe un zeu.