Cum intri în Halele Centrale din Ploiești și urci pe stânga la primul etaj dai de prima școală ucraineană din urbea lui Nenea Iancu. 27 de copii își fac temele cu sârg, în două schimburi, pe model românesc. Sunt ucraineni de la 5 la 17 ani, împărțite în clase după vârstă. Școala lor nu este una clasică, ci una de suport, dar este extrem de importantă mai ales când, din cauza războiului, lecțiile la școlile de acasă se țin online. Trebuie cumva să suplinească prezența în clasă așa că zi de zi vin în cele patru săli de clasă amenajate special pentru ei ca să reușească să aibă materia la zi.
Un text de Oana Despa
Școala ad-hoc a fost pusă pe picioare de patru profesoare din Ucraina stabilite și ele temporar în Ploiești. Tetiana, Tsimbal, Olena și Natalia fac voluntariat din primăvară, de când au primit sediul gratuit de la Primăria Ploiești patru camere în Casa de Cultură a Municipiului Ploiești. Predau ucraineană, matematică și celelalte materii de care au nevoie copiii ca războiul să nu le încetinească evoluția.
Zece copiii sunt la grupa mică. Stau într-o sală împreună cu psihologul școlii. Cum intri pe ușă, doi ochi negri care ies de sub o coroniță cu flori de plastic te întâmpină.
„Eu știu românește, te înțeleg. Cum te cheamă?”
Pentru Ksenia din Odesa româna este limba maternă. Are 5 ani și patru luni, iar mama ei este din Republica Moldova. De multe ori, de la înălțimea vârstei ei este traducătoare ad-hoc pentru ceilalți copii care vor să interacționeze cu românii. Se lipește fizic de toți cei cu care intră în contact. Le zâmbește, schimbă câteva vorbe cu ei apoi pleacă la lecțiile ei. Azi toți copiii s-au gătit. Știau că au musafiri și au zis să îi întâmpine cum trebuie.
Într-o clasă alăturată, Tetiana, psihologul grupului predă și lecția de engleză. La ea vin copiii de când au ajuns în România. La început, a fost extrem de greu totul. Toți au avut nevoie de asistență. Războiul, despărțirea de rude și-au pus amprenta asupra lor.
Citește și Kyrylo, copilul special ucrainean pentru care Ploieștiul a devenit acasă
Au trebuit să se adapteze școlii online, noilor colegi și țări care i-a adoptat ad-hoc. Tatiana a lucrat cu fiecare în parte de câte ori a fost nevoie. Azi, stă mai mult cu Kiril, un băiat special din Ucraina care a venit la Ploiești împreună cu fratele lui geamăn și cu cei doi părinți. De fiecare dată când școala este vizitată de musafiri, Kiril vrea să arate ce știe șă să se bucure de atenție ca toți ceilalți copii. Kiril este în scaunul cu rotile de la naștere.
Înainte de război, mergea cu părinții săi, Tetiana și Oleksander și cu fratele Vadim la râu, la pădure, la pescuit, la mare sau plajă. Vin din NiKolaev și cred că cu greu se vor mai putea întoarce acasă.
„Copiii mei și cu mine eram peste tot, ne-a plăcut să călătorim împreună”, povestește, pentru Observatorul Prahovean Tetiana.
Toate planurile lor de viață s-au prăbușit la un moment dat în dimineața zilei de 24 februarie.
„Eram foarte speriați, de frică pentru copiii noștri, pentru noi, adulții, a fost un șoc că venise Războiul, cu R mare. Cuvintele nu pot descrie ceea ce am văzut, ce s-a întâmplat în fiecare zi, cum este ucis poporul nostru. Dimineața când un copil se uită pe fereastră și îți spune: – Mamă, văd o rachetă, zboară spre noi, ne va ucide? La aceste cuvinte, inima mi s-a scufundat. Îți îmbrățișezi copilul foarte, foarte strâns, fugi de la ferestre, te ascunzi în subsol. Iar tu spui: – Nu te teme, sunt aici.”
În iulie, au luat decizia ca pentru binele familiei să părăsească Ucraina. Pe 29 au ajuns la București. Viața era alte viața a fost cu totul alta aici. Au trăit din nou și s-au bucurat, dar Bucureștiul era un oraș prea rapid și zgomotos în toate.
„Ne-am dorit și am căutat un oraș asemănător cu al nostru în Ucraina Nikolaev. Ne-a plăcut orașul Ploiești, un oraș accesibil pentru copilul nostru în scaun cu rotile, poți veni seara în orice parc, mergi la magazin. Românii din oraș ne-au primit bine, o fată foarte drăguță ne-a pus la dispoziție locuință, unde îngrijirea și atenția față de noi și copilul nostru a fost neașteptat de plăcută”, povestește Tetiana.
Le-ar fi mai ușor dacă ar găsi un medic special pentru copil și ar avea bani pentru toate terapiile.
La școală, Kiril este primul care răspunde la orele de engleză și cel care zâmbește cu gura până la urechi de fiecare dată când cineva îi spune că a răspuns bine. Ca toți copiii și el are nevoie de confirmări și de laude. Lângă el, tot în clasa, fratele și o fetiță și-au făcut șepci din jucării. Li se pare amuzant și încep să râdă. A mai trecut o zi în care cei 27 de copii sunt departe de casă. Se pregătesc să plece. Prinși cu lecțiile și jocul de zi cu zi, nu au observat că holul s-a umplut de mămici care așteaptă conștiincioase să îi ia acasă.
În câteva minute, camerele se golesc, învățătoarele strâng și clasa este pregătită pentru a doua zi. În malaxorul vieții, le-ar plăcea să le poată oferi mai mult celor mici, dar în afară de spațiile unde se întâlnesc, nu s-a găsit încă nimeni să le poate asigura copiiilor măcar un sandviș în fiecare zi și lor măcar o recompensă simbolică. Speră însă că asta se va întâmple cât de curând.
Material realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.”
