A.are 13 ani şi în ochii ei poţi vedea marea şi cerul azuriu, încadraţi de şuviţe blonde ca spicul de grâu… Carnetul ei de elev e plin de note mari, Provine dintr-o familie instruită şi cu posibilităţi financiare peste medie. Ai spune că nu-i lipseşte nimic şi că Dumnezeu a fost darnic cu ea, poate că aşa şi e, doar că în sufletul ei, în mintea ei, s-a construit o imagine altfel, răsucită, despre viaţă, dorinţe, posibilităţi, oameni şi opţiuni. Aşadar, când e tristă, furioasă, neputincioasă, se taie. Cu lama. Deocamdată pe mână.
M. are 12 ani. E brunetă cu ochii căprui, jucăuşi şi un zâmbet seducător de copil răzgâiat. Nu învaţă cine ştie ce însă ştim că nu toate florile înfloresc primăvara… Un părinte e axat pe ordine şi control, celălalt mai absent din cauza serviciului, încearcă să amortizeze conflictele. Şi ea a găsit aceeaşi formă de descărcare a furiei, se taie, doar că n-au mai fost suficiente mâinile şi a trecut la picioare. Ambele…
A. are 14 ani. E brunet cu tenul creol şi freză trendy. Desenează aiuritor de bine dar ceea ce desenează te înfioară… Nu mai merge la şcoală fiindcă îl eneveaza toată lumea şi se teme că va face “urât”. Tatăl e plecat la muncă “în afară” iar mama, casnică, încearcă să facă legătura între cei doi, încasând-o ori de câte ori se întoarce tatăl acasă, pentru orice neregulă a fiului. A. asistă la conflicte sau se retrage în camera lui. Tatăl urlă iar A se taie. Peste tot. Adânc. Atât de adânc încât tot mai greu opreşte sângerarea…
Şi sunt mulţi, prea mulţi pentru mintea mea de psiholog şi mai ales pentru inima mea de mamă.
Ce au ei în comun? Calculatorul – ultima redută şi viaţa în virtual! Şi mai au furtunile adolescenţei, colţii unei personalităţi noi ce-i sperie, lipsa comunicării autentice între ei şi părinţi, nepregătirea părinţilor pentru noua formă în care se şlefuieşte propriul copil, lipsa activităţilor în familie, lipsa responsabilităţilor individuale, a reperelor şi regulilor minimale.
Adolescenţa este de facto o criză de identitate sau de sens, o luptă cu gestionarea propriilor emoții și a rolurilor sociale. Este bătălia pentru independenţa individuală în simultan cu incapacitatea de a renunţa la dependenţa de familie şi prieteni. Adică ei vor şi cu şi fără în acelaşi timp. Ingrată postură… Greu de gestionat… Mulţi dintre părinţi îşi mai aduc aminte, alţii devin Gică-contra: “eu pe vremea mea eram altfel” uitând că şi timpurile erau altfel, fluxul de informaţie era altul, modalităţile de accesare a ei la fel dar şi pretenţiile erau altele.
Lumea virtuală, internetul şi reţelele de socializare oferă un protocol aproape ritualic și o identitate nerealistă dar construită pe fotografii, filme, muzică, fragmente de text cu tentă nihilistă, dar care poate crea un sentiment de apartenență. Cu o astfel de „rețetă”, orice poate fi creat și poate străluci interesant. Şi tot de aici apar şi Balenele ucigaşe! Era de aşteptat să apară astfel de construcții, mai ales că internet n-are decât cine nu vrea. Copiii au calculatoare, tablete, măcar un smartphone cu internet inclus, nu? Moartea vine prin cablu şi e atrăgătoare astăzi. Curiozitatea, teribilismul sau depresia adolescenţilor pot funcționa ca adevărate motoare pentru a-i face să participe la orice, prin socialitatea virtuală. Nu ştiu şi nu pot să discearnă. Nu ştiu şi nu pot să gândească în perspectivă, în termeni de consecinţă. N-au învăţat încă… Din păcate… Pentru că intervenția ar trebui să se facă înainte de acest moment de „prea târziu”. De către parintii-parinti, nu de acei parinti-prieteni sau parinti-sacrificanti/deleganti…
Să ne înţelegem: nu sunt contra internetului sau a reţelelor de socializare. Şi eu mă bucur de ele, învăţând zi de zi să discern între fake şi real, între sursa sănătoasă şi sursa manipulatoare. Însă mai fac şi altceva pe lângă asta şi mă strădui să-i învăţ şi pe alţii s-o facă. Şi mă lupt contra “Balenelor” din virtual dar şi a celor din viaţa reală ce eşuează la mal, obosite de griji, muncă şi zeci de alte responsabilităţi, pierdute cu ochii în ecranele tv, “relaxându-se” şi “bucurându-se” că proprii copii sunt cuminţi în camerele lor, ascultând muzică sau “vorbind” cu prietenii pe internet…
Ştiu cât de dificil este să înţelegi copiii de astăzi… Ştiu cât de scurt e timpul şi cum scade disponibilitatea de părinte şi profesionist… Ştiu şi oboseala unor zile nesfârşite de muncă şi griji auxiliare… Mai ştiu şi neputinţa de a înţelege cu mintea de adult, “aberaţiile” contradictorii ale copiilor preadolescenţi, nervii lor şi “datul ochilor peste cap”, pretenţiile absurde sau trântitul uşilor în faţa unui Nu… Le-am trăit pe propria piele şi le retrăiesc zilnic, odată cu fiecare părinte ce intră în cabinetul meu… Şi spun (pentru a câta oară?) că atunci când nu mai poţi, tot mai poţi puţin, doar că nu ştii cum şi asta se învaţă. Pentru că astăzi ai de unde! E nevoie doar să fii selectiv şi să alegi profesionişti ce au mult mai mulţi ani de experienţă şi studiu decât 1-2 luni de cursuri de parenting sau coaching. Să alegi calitatea şi nu preţul de dumping. Că nu alegi pentru tine ci pentru copilul tău, pentru ca el să nu fie înghiţit de Balenele ucigaşe. Niciodată!
E tot mai greu să fii părinte astăzi, eşti tot mai nepregătit, timpul pare că fuge tot mai repede şi grijile sunt tot mai mari. Ai însă doar vreo 18-19 ani de travaliu, după care pot urma cel puţin tot atâţia de plâns amar în pumni sau de satisfacţie a unui rol bine îndeplinit, poate cel mai important fiindcă e singurul care te creşte şi pe tine, cu dragoste şi pe termen lung.
