El are 42 de ani şi este un om cu multă şcoală. Ea are 40 şi lucrează cu copii. El face bani şi drumuri multe. Ea îngrijeşte copii: ai săi şi ai altora. Acasă sunt soţ şi soţie, mamă şi tată, bărbat şi femeie. Sau aşa ar trebui fiindcă de fapt nu sunt nici-nici. Acasă sunt agresor şi victimă. Şi unul şi altul, pe rând. Până într-o zi când victima spune stop şi înaintează divorţul. Iar agresorul devenit acum victimă începe un întreg ciclu de plângeri şi demersuri de convingere: c-o fi şi c-o păţi, că ea e “nebună” depresivă şi sinucigaşă, iar el – bietul – e cel mai devotat soţ şi tată. Greu să crezi că de acum situaţia va fi roză şi că amândoi şi-au învăţat lecţiile de trai conjugal armonios… Greu să înţelegi că îi duce pe toţi (şi pe copii) la psiholog doar ca să demonstreze lumii (şi judecătorilor mai presus de toate) că el e bine intenţionat cu ceilalţi, când plăteşte terapia “defecţilor” din banii lui şi din dragoste mai ales… Din afară aşa s-ar putea vedea… Dinăuntru însă e diferit şi timpul demonstrează falsa bonomie…
Din păcate aşa stau lucrurile în prea multe dintre familiile româneşti. Greu de crezut că relaţia dintre agresor şi victimă este unilaterală. Greu de crezut că nu există în realitate nici o cale de remediere decât când amândoi au capetele sparte (la propriu sau la figurat) sau copiii devin ori infractori, ori dependenţi de vreo formă de drog (alcool, tutun, substanţa, s.a.) ori cu probleme psihice invalidante… Sunt prea puţine cazurile în care cei ce scapă sunt cât de cât funcţionali şi pot supravieţui fără derapaje majore, aşa încât excepţiile nu fac decât să confirme regulile. Ar fi ca şi cum tigrii n-ar mai vâna, ci ar deveni empatici, paşnici şi vegani J .
Cercul vicios în care se învârt agresorul şi victima este unul fără sfârşit fiindcă schimbul de roluri este subtil şi de multe ori invizibil ochilor celor neavizaţi. Agresorul tensionează atmosfera până când victima evitând repetat conflictul nu mai suportă şi sparge tăcerea ţipând, atacând verbal sau plângându-se unei rude/cunoştinţe şi astfel devine agresor la rândul ei. Agresorul devine violent şi buba se sparge infectând relaţia. E cutremur! Conflictul escaladează, relaţia e ţăndări, copiii sunt prinşi la mijloc chiar dacă nu sunt de faţă! După el, detensionarea aduce o acalmie temporară, cu ceva scuze şi lacrimi, posibil şi câteva contacte sexual reuşite, iar fiecare îşi reia rolul dominant de dinainte. Fiindcă fiecare îşi aduce aminte că “săraca” sau “săracul” a fost chinuit pe când era mic şi cam bolnav… Copiii lor însă nu înţeleg regulile jocului, interpretează în felul lor şi copiază fiecare pe cine poate (de obicei îşi şi aleg un partener similar părintelui de sex opus). Replicile cutremurului încep să se facă simţite… Şi astfel plaga se întinde ca o ciumă, cangrenând şi vieţile generaţiilor viitoare pe principiul “aşa stau lucrurile de când mă ştiu”.
Astfel de relaţii nu se vor sfârşi niciodată, sunt în mentalul colectiv şi nici terapia nu rezolvă mare lucru decât când amândoi sunt dispuşi şi motivaţi să facă demersurile necesare, în primul rând pentru ei şi abia apoi pentru relaţia lor. De cele mai multe ori o fac pentru copiii lor când văd consecinţele… De multe ori nici atunci, din păcate… De ce nu? De teamă că vor descoperi faptul că între ei nu este nici urmă de iubire… Nici n-are cum să fie, ei sunt goi de ei şi plini doar de resentimente, frustrări şi proiecţii ale unei copilării nefericite sau neîncheiate.
De ce spun lucrurile astea acum? Fiindcă îndrăznesc să sper că toţi părinţii îşi iubesc copiii şi dacă vor să le ofere un adevărat dar în acest nou an, ar putea să înceapă cu darul iubirii, darul prin care ei înşişi devin mai buni, mai echilibraţi, mai sănătoşi emoţional şi astfel mai constructivi. E mult? E puţin? Nu ştiu…
Ştiu doar că se poate!
