Din când în când mă “răsfăţ” circulând cu autobuzul, troleibuzul, metroul şi alte mijloace de transport în comun… N-o fac de drag, ci nevoită din cauza “tulburărilor” temporare ale maşinii mele 😉
Aşadar, joi 17 iulie, ora 13,15 iau autobuzul 101 în direcţia Gării de Sud şi după ce compostez biletul de călătorie, mă aşez pe bancheta în apropierea uşii de coborâre de lângă şofer… O staţie, două, trei,… Ajung la rondul 2 de pe bulevard şi e timpul să cobor… Fiindcă citisem de dimineaţă articolul cu păţania călătorilor ce suferiseră o sperietură straşnică la o frână bruscă a şoferului unui alt autobuz, îmi zic să stau cuminte pe banchetă până la oprirea în staţie şi abia apoi să mă ridic. Dar surpriză ! Şoferul nu opreşte ! Mă ridic repede şi-l întreb :” Nu opriţi în staţie?”. “Păi dacă n-aţi stat la uşă…” îmi răspunde el. Eu continui :” Păi nu aşa e regula, să opriţi în staţie oricum?” Ei, în momentul acela, în timp ce oprea autobuzul şi deschidea uşa, şoferul începe şi urlă la mine: ”Aaa, da’ ce mai suntem pe vremea lu’ Ceauşescu cu regulile, cucoană?”
Păi nu sunt eu aşa sensibilă la urlete dar izbucnirea lui revoltată contra regulilor m-a făcut să mă gândesc preţ de vreo câteva minute bune la semnificaţia furiei lui… Mă uit din obişnuinţă la numărul de înmatriculare al autobuzului… O fac din reflex când ceva nu mi se pare în regulă… PH-70-TPP… Brusc mi se aprind beculeţele! Am greşit : trebuia să mă înfig ca ciuperca în coasta lui, la uşă, cu ochii căscaţi când la el când la uşă… Să mă vadă dornică şi nerăbdătoare… Sau poate trebuia să-I rog frumos ca să pot coborî… Oi fi greşit eu cu ceva? Chiar aşa, cine mama naibii sunt eu, noi, ceilalţi şi voi, călătorii cu mijloace de transport în comun, ca să cereţi respectarea regulilor? Cine vă credeţi? Şi care reguli? Alea ceauşiste?
Dar oare astăzi noi ca societate, fie ca instituţii, fie ca indivizi, mai avem noi ceva reguli de comportament, ceva reguli de respectat măcar în cadrul activităţii profesionale, oricare ar fi aceea? Sau facem ce ne vine, cum ne vine, când ne vine, după cum ne taie capul şi simţim nevoia? Au regulile astea vreun sens sau vreo noimă oare? Sau sunt ele doar aşa nişte bibliografii de citit pentru când vom da vreun interviu de angajare sau poate vreo justificare a statului cu capul în palme sau “ca boul pe coadă” când ni se explică?
Avem reguli de igienă şi unii le respectă, alţii suportă consecinţele : stomatolog, dermatolog, internist, spital, respingere socială,s.a.
Avem reguli de circulaţie şi unii le respectă, alţii suportă consecinţele : poliţie, parchet, procuratură, spital, morgă, cimitir, casierie ANAF – amenzi… (ups, aşa s-a întâmplat să-mi vină în minte ordinea).
Avem reguli/norme de comportament în societate şi unii le respectă , alţii suportă consecinţele : poliţie, procuratură, puşcărie, cazier, izolare socială, divorţ, partaj, şomaj, confiscare bunuri,s.a
Avem legi contra violenţei, furtului, omorului şi unii le respectă, alţii suportă consecinţele… Ei, n-am să intru în alte amănunte legat de ceea ce înseamnă consecinţe, ştiţi voi mai bine…
E oare important să încercăm măcar să înţelegem că regulile pot însemna siguranţă, protecţie şi normalitate (atât cât se mai poate în viteza asta cu care se desfăşoară astăzi evenimentele) şi că lipsa regulilor/normelor înseamnă haos, frică şi nesiguranţă, furie şi lipsa controlului minimal, acte necugetate şi dispariţia identităţii individuale şi culturale, moartea la propriu şi la figurat ?
Să mai adaug că totul începe de acasă, de la “văzând şi făcând”? Că mediul nu face altceva decât să confirme sau să infirme regulile din familie, respectul faţă de celălalt şi disciplina morală interioară ? Că regulile sunt până la urmă de bun simţ şi reflectă nevoile şi aşteptările fiecăruia dintre noi ? Da, responsabilităţile şi drepturile noastre – fix în această ordine !
Poate că şi asta este o explicaţie pentru deraierea vieţii de familie şi cuplu, a motivaţiei şi valorilor copiilor noştri, a tulburărilor psihice pe bază de frică şi nevoia de control, a vieţii sexuale şi a alimentaţiei… Fiindcă ceea ce se întâmplă în general, se proiectează individual şi amprentează din nou generalul… Şi da, e valabil şi pentru domnul general J
Ei, după atâta teorie, să ne gândim un pic la expresia “pe vremea lui Ceauşescu” şi să încercăm nişte răspunsuri : “ Erau regulile mai multe şi mai dure atunci? Erau consecinţele mai aspre ca acum? Era neliniştea cetăţeanului mai intensă decât acum? Erau oamenii mai speriaţi sau mai obedienţi? Mai anxioşi decât acum? Erau instituţiile mai prezente? “
Aş avea eu nişte răspunsuri dar de data aceasta vă provoc pe voi, dragii mei concetăţeni, la câteva momente de gândire şi poate, poate, începem şi o schimbare de atitudine… Îndrăzniţi? Sau o lăsăm ca până acum “Lasă bă, că merge şi aşa”, “Ne descurcăm noi cumva”, “Om mai vedea…” ?
