Filmul 12 ani de sclavie a fost premiat azi noapte cu Globul de aur 2014 pentru cea mai bună dramă.
E mult? E puţin? Nu sunt în măsură să comentez acest fapt… Pot însă să vă împărtăşesc din gândurile şi emoţiile mele din timpul şi de după vizionarea lui…
Pentru cei ce nu l-aţi văzut încă, este un film despre sclavia neagră şi povestea adevărată a unui negru născut liber, un virtuoz al scripcii din Sacramento-Canada, un familist încrezător în oameni, care în căutarea unor contracte aducătoare de venit pică în plasa unor răpitori şi vânzători de sclavi… Parcursul de la libertate la sclavie cu toate chinurile inumane şi transformările interioare ale celui ce iniţial voia “să trăiască” până la omul care “trebuie să supravieţuiască”, este răvăşitor de real înfăţişat de regizorul Steve Mc Queen prin intermediul lui Chiwetel Ejiofor, amândoi negri, amândoi de naţionalitate britanică… Tot amândoi au recunoscut că i-a mişcat scenariul lui Solomon Nothup fiindcă ambii provin din familii de sclavi… Ba mai mult, lui Chiwetel Ejiofor i-au trebuit două luni de zile ca să iasă din pielea personajului deşi filmările au durat doar 24 de zile…
Rănile sunt întotdeauna adânci, foarte adânci, cu atât mai profunde cu cât sunt mai vechi şi vindecarea lor incompletă… Mi-am zis iniţial că se încearcă transmiterea unui mesaj… apoi mi-am zis că se încearcă spălarea ruşinii unei umanităţii de a fi fost capabilă de aşa o oroare… Nu sunt critic de film şi nu încerc să mă erijez într-unul dar sunt cinefil şi îmi place să scotocesc prin subtilităţile şi psihologia personajelor, mă incită culisele unui film ce-mi tulbură mintea şi sufletul…
După ce Quentin Tarantino şi-a spălat sufletul şi deversat furia contra unui sistem uman sociopat şi în goană după înavuţire, răzbunând victimele prin Django unchained, a venit Steve Mc Queen şi Brad Pitt să salveze onoarea rămasă, atâta câtă mai este, răscolind şi somând rasă albă la recunoaştere şi trezire.
O fi reuşit? Nu ştiu, n-am găsit atât de multe feed-back-uri… Poate e prea devreme…
Experimentele lui Stanley Milgram şi Philip Zimbardo par jocuri de copii pe lângă scenele vizionate, deşi au la bază aceleaşi concluzii. E foarte greu să accepţi faptul că Lucifer e viu în fiecare dintre noi, că suntem capabili să torturăm, violăm, traficăm, strivim copilării, să ucidem oameni ca noi din dorinţa de putere, de bani şi proprietăţi… Sunt multe filmele sau documentarele în care faţa ascunsă şi hidoasă din om şi-a arătat uriaşul potenţial distructiv dar totuşi în acelaşi timp puţine fiindcă toate se referă la trecut, la dosare ale istoriei ce se vor închise şi abolite legal.
Pentru mine, filmul s-a aşezat pe suflet, fix pe lespedea sub care zăcea tatăl meu, cel condamnat la 10 ani de canal, sclav al unui sistem ce nu admitea un IQ mai mare de 70-80 şi un vocabular mai mare de 100 de cuvinte. Sclavia aceea a lăsat urme şi mi-ar trebui încă vreo câteva vieţi să vindec rana lăsată ce ne-a amprentat pe toţi cei din familie, cei ce am apărut în timpul sau după venirea lui acasă. Cu atât mai mult cu cât încă mai fac legea oameni cu 2 clase mai mult ca trenul… Cu atât mai mult cu cât iau decizii în numele meu oameni ce n-au atât şcoală nici câtă vacanţă am avut eu…
Greu subiect: Orbirea omului ce simte gustul puterii, dezumanizarea “proprietarului de suflete” contra rezilienţei celui ce trece chinuitor de încet şi de dureros de la “nu vreau să supravieţuiesc, vreau să trăiesc” la “trebuie să supravieţuiesc” sau – mai rău – cel ce preferă moartea în locul acestui compromis cu viaţă şi fiară…
Agăţarea de credinţă, de miracol, atunci când totul pare imposibil şi pierdut pentru totdeauna, prin gospel-ul “Curgi, Jordan, curgi…” reflectă nevoia omului de a se agăţa de ceva când exteriorul mai rezistă deşi e însângerat, însă interiorul său psihic este atât de fragilizat încât riscă spargerea fiinţei în bucăţi şi moartea prin implozie (sau nebunia).
O poveste adevărată, una care poate fi spusă şi expusă public astăzi, în spatele căreia stau milioane, zeci de milioane de poveşti nespuse, plânse sau neplânse încă, poveşti din lagărele de concentrare ale naziştilor, atrocităţile din penitenciarul de la Abu-Ghraib, poveşti adevărate ale celor striviţi în construcţia Canalului Dunare-Marea Neagră, penitenciarul de la Piteşti, de la Jilava, şi cine mai poate să le enumere azi pe toate oare? Acestea nu sunt forme se sclavie? Nu sunt oameni privaţi de libertate pe nedrept, fără vreo vină de a se afla acolo?
Da, ştiu, şi acestea AU FOST! Le putem trage pe peliculă, le putem expune public aşa cum un veteran de război îşi arată montul piciorului pierdut pe front, cu mândria de a se fi întors totuşi teafăr acasă…
Întrebarea mea de astăzi este: oamenii (nu ştiu dacă e cel mai potrivit cuvânt în acest context) care răpeau, foloseau, torturau şi siluiau alţi oameni ca ei până mai acum câteva zeci de ani, erau mult diferiţi de cei care astăzi fac trafic cu copii, femei şi bărbaţi în scopul muncii neplătite, prostituţiei sau în scopul obţinerii de organe umane pentru transplant?
Nu sunt aceiaşi oameni, aceeaşi specie dornică de putere, bani şi proprietăţi, cei care subjugă 30 (treizeci da) de milioane (da, milioane) de fiinţe umane cu vârste cuprinse între 4 (da dragi părinţi, doar 4 ani) şi 40 ani? Da, acestea sunt statisticile (atât cât s-a putut cunoaşte, constata, dovedi) din anul de graţie 2013 când sclavia este abolită şi interzisă prin lege în toate ţările pământului acesta, când traficul de persoane – de carne vie – este interzis şi el… N-am să dau cifre, n-am să dau topul statelor ce deţin şi folosesc oameni ca sclavi, o căutare simplă pe internet vă poate aduce realitatea mai aproape decât rândurile mele… Am să vă spun doar că ciocolata pe care o savuraţi voi şi copii voştri are în ea povestea bobului de cacao cules de un băieţel sau o fetiţă de 6,7,8 până la 12 ani, sclav pe o plantaţie pe care munceşte 18 ore pe zi până când bolnav, rănit, epuizat nu mai e aducător de profit şi e înlocuit cu altul “proaspăt”… La fel şi cafeaua pe care o beţi cu prietenii sau la o întâlnire de afaceri… Pantofii dvs de lux sunt plini de lacrimile sclavilor din atelierele de manufactură iar bunăstarea statelor occidentale se sprijină pe braţele şi spinarea femeilor de serviciu cumpărate de la traficanţi şi pe desfătările din bordelurile de lux unde băieţi şi fete păcăliţi, săraci, furaţi satisfac poftele carnale contra unui bănuţ nesemnificativ, unui adăpost deasupra capului şi a unei farfurii cu mâncare, fiindu-le imposibil să plece, să reclame, să fugă… Şi sunt doar câteva exemple…
Puterea corupe, puterea dezumanizează, foamea de putere şi proprietate cere mai multă şi mai multă putere, mai mulţi bani, mai multe proprietăţi… E ca o boală, este de fapt o boală şi epidemia ei atinge oameni despre care altădată n-ai fi crezut că sunt capabili să-şi trateze semenii aşa de brutal… O boală care s-a strecurat şi în sânul corporaţiilor ce-şi folosesc angajaţii ca pe nişte sclavi, îmbolnăvindu-I cu aberaţiilor lor, cumpărându-I pe nimica toată, cu 2-3 favoruri şi un concediu plătit dar folosindu-I până la epuizare, umilindu-I, strivindu-I cu teroarea de a fi aruncaţi în stradă, liberi dar goi…
Philip Zimbardo, Doctor în psihologie şi profesor la Universitatea Stanford, a ajuns la concluzia că doar crescând generaţii după generaţii de copii în cultul eroismului (raţional) mai putem salva această rasă umană autofagă, prin gestionarea pornirilor luciferice şi valorizarea celor eroice, generatoare de valoare şi conţinut moral. E greu… fiindcă banul şi puterea sunt “la modă”, sunt “pe val” şi aşa cum puteţi vedea în “Lupul de pe Wall Street” sunt întotdeauna cu continuare… Dar măcar putem încerca să lansăm ca şi domnul profesor, “Proiectul Imaginaţiei eroice” prin întrebarea:” dacă ai avea o putere şi ai putea salva o viaţă ce ai face acum?” şi sprijiniţi-l/lăsaţi-l s-o facă… Această putere are un alt gust, mult mai bun şi mai durabil… Eu am încercat şi merită!
