„Crimă la Howard Johnson” de Ron Clark și Sam Bobrick, pusă în scenă la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, este genul de spectacol care te prinde din primele minute și nu te lasă să respiri până la final. O comedie despre adulter, planuri criminale și consecințe absurde, cu un trio de actori care știu exact ce fac pe scenă.
Din articol
Există spectacole pe care le uiți a doua zi. Și există spectacole care îți rămân în minte exact în forma în care le-ai trăit: cu râsetele, cu momentele în care îți șopteai vecinului de scaun „nu se poate” și cu aplauzele de la final, care nu erau politicoase, ci recunoscătoare. „Crimă la Howard Johnso”, în regia lui Radu Gabriel, este dintre cele din urmă.
O poveste simplă, servită cu îndemânare
Premisa e clasică până la limita riscului: o soție plictisită de o căsnicie fără fiori, un amant entuziast și un soț care nu știe nimic. Arlene și Mitchell, adulteri convinși, decid că libertatea lor deplină trece printr-un singur obstacol: Paul Miller, soțul incomod. Planul lor de a-l elimina se dovedește, pe rând, incompetent, halucinant și, mai ales, extraordinar de amuzant.
Nu e o comedie subtilă. Nici nu vrea să fie. Comicul de situații e exagerat pe alocuri, aproape caricatural, dar tocmai asta i-a făcut deliciul publicului din sală. Am apreciat onestitatea acestei alegeri: spectacolul nu se preface că e altceva decât este.
Trei actori, un singur ritm
Ceea ce funcționează cel mai bine în acest spectacol este chimia dintre cei trei protagoniști. Manuela Alionte Frîncu construiește o Arlene, credibilă tocmai prin amestecul de cochetărie și naivitate autoiluzionantă. Este, recunosc, foarte convingătoare în rolul unei femei care se crede mai deșteaptă decât situația în care se află. Robert Oprea aduce un Paul Miller cu momente bune.
El e un soț sincer îndrăgostit și complet orbit de această iubire, ceea ce îl face atât simpatic, cât și ușor de compătimit. La un moment dat chiar mi-a scăpat un: „săracul…”, sincer, uitând că sunt într-o sală de teatru.
Dar seara a aparținut, fără drept de apel, lui George Frîncu în rolul lui Mitchell Lovell, dentistul amant. Frîncu nu joacă un personaj ridicol, el joacă un om convins de propria lui logică, ceea ce îl face infinit mai comic decât orice grimasă forțată.
Are acel tip rar de prezență scenică în care și momentele de ezitare devin surse de râs, în care o privire aruncată la momentul potrivit valorează cât o replică lungă. Timing-ul lui e pur și simplu impecabil. Nu grăbește, nu exagerează peste ce e deja scris, știe exact cât să lase o situație să respire înainte să o ducă spre absurd.
O sală care a râs cu toată inima
Sunt rare serile în care simți că publicul și scena formează un singur organism. Aceasta a fost una dintre ele. Oamenii râdeau la unison, anticipau uneori, se lăsau surprinși altă dată. La final, aplauzele nu au venit din obligație, ci din plăcere sinceră.
„Crimă la Howard Johnson” nu e un spectacol care schimbă perspective sau provoacă întrebări incomode. E un spectacol care îți oferă ceva mai simplu și, uneori, mai necesar: o seară în care uiți de tot ce ai lăsat afară și te lași purtat de o poveste absurdă despre oameni care vor prea mult și se pricep prea puțin.
Așadar, recomand fără rezerve! Dacă îl vedeți în program într-o săptămână, nu ezitați să luați bilete. Este chiar reconfortant și nici nu durează mult, doar vreo 70-80 de minute. Probabil acesta este motivul pentru care este și atât de aplaudat. Este dinamic, concentrat, scurt, iar publicul nu are timp să se plictisească. 😉
