Eugenia Popovici, psiholog-psihoterapeut, publică astăzi în Observatorul Prahovean o opinie despre presiunea resimțită de elevi în perioada examenelor.
Din articol
Ca psihoterapeut care lucrează cu copii și adolescenți, văd în fiecare an același tipar în perioadele de examen:
- copii care știu, dar se blochează,
- copii care pot, dar amână,
- copii care par că „nu le pasă”, dar sunt, de fapt, copleșiți.
Și, în paralel, părinți implicați, îngrijorați, care încearcă să ajute — uneori crescând exact acea presiune care îi blochează pe copii.
Din afară e ușor să judecăm părinții când, de fapt, ar fi mai util să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat și ce ajută, în mod real.
„Drumul spre iad e pavat cu intenții bune!”
Intenția părintelui este, aproape întotdeauna, una bună:
„vreau să îi fie bine”, „vreau să reușească”. Modul în care această grijă ajunge la copil poate fi diferit.
Mesaje precum: „știu că poți mai mult”, „trebuie să intri la un liceu bun” sunt auzite adesea ca: „nu e suficient ce fac”, „nu am voie să greșesc”.
Pentru copil, diferența este uriașă.
Una dintre cele mai frecvente plângeri ale părinților este:
„Nu-i pasă. Nu învață. Amână.” Acest „nu-i pasă” este de multe ori o interpretare greșită.
În spatele acestei aparente nepăsări găsim, de cele mai multe ori: frică de eșec, teama de a dezamăgi, sentimentul că „nu sunt suficient de bun”, oboseală emoțională.
Copilul nu spune „mi-e frică”. Spune „n-am chef”.
Este mai ușor să pară indiferent decât vulnerabil.
E cercul vicios care duce la blocaj frecvent.
Copilul se simte copleșit și evită, părintele vede evitarea și se enervează, crește presiunea. Ca atare, copilul evită și mai mult.
În timp, acest cerc vicios produce conflicte, retragere și scădere de performanță.
De ce ”obosesc” elevii
Este important să înțelegem și contextul în care învață copiii astăzi.
Mulți părinți observă la copiii lor dificultăți de concentrare, uitare rapidă, nevoia constantă de stimulare. Mulți nu fac legătura cu expunerea frecventă a copiilor la rețele sociale, jocuri online, conținut rapid și variat (scrolling), care antrenează creierul pentru schimbări rapide și recompense imediate.
În schimb, învățatul cere răbdare, efort susținut și concentrare pe termen mai lung.
Această diferență nu ține doar de voință. Este o dificultate reală de adaptare. De aceea, copilul obosește mai repede, evită mai ușor, ba chiar pare „neinteresat”.
Când presiunea crește și stresul devine prea mare, gândirea devine mai rigidă, memoria funcționează mai slab și apare blocajul.
Iată de ce copilul poate să uite lucruri pe care le știe, să se încurce la exerciții simple, să își piardă încrederea.
Nu este lipsă de capacitate. Este efectul presiunii.
Din experiența directă cu ei, văd cum apar frecvent gânduri precum:
„Mi-e frică să nu îi dezamăgesc.”
„Nu am voie să greșesc.”
„Oricât fac, nu e suficient.”
„Nu mai pot, dar nu le pot spune asta.”
Aceste lucruri nu sunt întotdeauna vizibile, dar influențează profund comportamentul.
Greșeli frecvente ale părinților
În esență, sunt trei greșeli frecvente ale părinților (bine intenționate):
- Creșterea presiunii când copilul deja evită, ceea ce duce la și mai multă evitare.
- Interpretarea evitării ca nepăsare și duce la critică, nu la înțelegere.
- Reacțiile nervoase repetate ce cresc tensiunea și închid comunicarea.
Pe scurt, părinții transmit „Trebuie să reușești” în loc de „Sunt aici cu tine și găsim împreună o soluție.”
Copiii nu au nevoie de părinți mai duri în această perioadă. Au nevoie de părinți mai stabili emoțional.
Dincolo de teorie, lucrurile simple funcționează cel mai bine:
- Întrebați „ce ți se pare greu?”, nu doar „ai învățat?”
- Normalizați emoțiile („e normal să ai emoții”)
- împărțiți materia în pași mici
- Limitați ecranele în mod clar, dar explicat
- Creați un ritm (învățat + pauză reală)
- Transmiteți constant: „sunt de partea ta”
Interdicțiile bruște rareori funcționează. E mult mai eficient să existe reguli clare, să existe explicație, să existe alternative.
Copilul are nevoie să înțeleagă că nu i se ia ceva, ci i se oferă o șansă să se concentreze mai bine.
Întrebarea pe care o pun adesea părinților este: „Ce vă sperie cel mai tare dacă nu reușește?”
Răspunsul schimbă mereu tonul, reacțiile și perspectiva.
Rezultatul este important, desigur, dar nu definește copilul. Reacția părintelui, însă, îl poate marca profund.
Un copil care nu a reușit are nevoie de sprijin, înțelegere și direcție. Nu de reproș, comparație sau dramatizare. Și noi, adulții, în situații de nereușite avem aceleași nevoi. Pentru că ceea ce rămâne, de fapt, după ani și își vor aminti nu va fi nota, ci dacă s-au simțit suficienți, dacă au avut voie să greșească și dacă părintele a fost de partea lor. Și vor ști ce și cum să facă diferit. Vor îndrăzni mai mult.
Dragă părinte,
Dacă copilul tău pare că „nu face nimic”, nu te opri la comportament.
Întreabă-te ce este în spate.
De multe ori, nu este lipsă de interes.
Este prea mult pentru el în acel moment.
Poate nu poți controla rezultatul unui examen, dar poți influența profund felul în care copilul tău trece prin această perioadă. Iar acest lucru contează mai mult decât pare acum.
Fii de partea lui.
Mai ales atunci când îi este cel mai greu.
