Hai să ne hotărâm, măcar din când în când, în ce sistem trăim: într-un capitalism competitiv, în care performanța decide cine rămâne în piață, sau într-un capitalism de partid, în care loialitatea și carnetul cântăresc mai mult decât bilanțul. Pentru că, dacă tot vorbim concret, TAROM nu este decât un exemplu emblematic: o companie ținută pe perfuzii anuale, în timp ce adună pierderi de ordinul sutelor de milioane de euro, însă generează sinecuri numai bune de valorificat la partid. Iar lista e lungă. Asta nu mai este de mult o politică economică, ci o formă de încăpățânare administrativă pe banii tuturor.
Să ne înțelegem: într-o economie normală ai trei opțiuni simple și raționale în cazul firmelor de stat considerate importante pentru societate. Ori capitalizări serioase, însoțite de un plan real de redresare și de un management profesionist, supravegheat strict de un consiliu de administrație competent, nu prietenos, ori aduci un partener strategic care știe să facă o activitate rentabilă. A treia variantă, cea mai dură, este să închizi robinetul și să lași piața să decidă. Orice altceva înseamnă improvizație prelungită, ambalată convenabil în discursuri despre „interes național” și „tradiție”. În realitate, nu salvezi o companie, ci prelungești artificial o problemă si salvezi sinecurile.
Problema nu este doar gaura din buget, ci mecanismul care o produce și o întreține. Atunci când conducerea se schimbă după algoritmi politici, când profesionalismul este dovedit prin carnetul de partid, iar criteriile de performanță devin neimportante, răspunderea se pierde în ceața instituțională și rezultatul nu mai surprinde pe nimeni. Nu mai vorbim de management, ci de administrare de avarie, în care obiectivele reale sunt altele decât cele declarate.
Și, dacă tot vorbim despre mecanisme, merită să ne uităm la contextul politic recent. Retragerea Partidului Social Democrat de la guvernare ridică o întrebare simplă: de ce a stat până acum? Cu atât mai mult cu cât această retragere vizează, în realitate, doar nivelul miniștrilor, nu și activul de partid cocoțat în funcții de la secretar de stat în jos, acolo unde se exercită efectiv influența administrativă. Răspunsul nu ține de doctrine sofisticate, ci de realități mult mai concrete: accesul la resurse.
În același timp, apare o altă întrebare legitimă: de ce, pe durata participării la guvernare, nu s-a opus în interiorul executivului măsurilor considerate astăzi inoportune și a preferat să o facă doar în platourile TV sau în conferințe de presă, în condițiile în care, având un minister avizator esențial, precum Ministerul Justiției, putea bloca sau măcar tempera acele decizii pe care acum le critică într-un registru vădit demagogic?
Retragerea aceasta, prezentată ca gest politic major, ocolește însă esențialul: palierele secundare, populate cu membri de partid. Ei ar trebui să rămână. Un fel de „Adio, dar rămân cu tine!”, sau, mai exact, cu funcțiile. Evident că, în doi timpi și trei mișcări după abdicarea de la guvernare a PSD, cel mai probabil aceste structuri vor fi vizate de un executiv condus de Ilie Bolojan, care nu are nici interesul, nici disponibilitatea de a conserva aceleași mecanisme. În plus, îi va crește gradul de determinare în acest sens.
Retragerea PSD de la guvernare nu este doar un gest politic, ci unul care afectează direct stabilitatea țării, pentru că rupe echilibrul executiv într-un moment sensibil, amplifică incertitudinea economică și instituțională și transmite un semnal periculos de impredictibilitate, demonstrând că, din nou, confortul de partid cântărește mai mult decât responsabilitatea față de interesul public.
Dar ați auzit vreun discurs coerent despre o altă viziune economică afirmată de PSD sau de alt partid aflat în afara guvernării ? Ceva certitudini ? Despre un TVA redus la 15%, despre înjumătățirea taxării muncii sau despre recalibrarea taxelor pe proprietate – aceleași taxe stabilite de cei care astăzi le critică? Nu. Noi pe acelea le așteptăm: măsuri care să dea voie societății să respire mai liber, dar care să ne asigure că nu ne prăbușim economic. Singura urgență pare să fie schimbarea unui om, nu schimbarea unui model. Plecarea lui Bolojan, nu reforma sistemului.
Și atunci apare o altă piesă din puzzle: dorința ca guvernul să fie condus de cineva „mai comod”, un profil care nu deranjează, nu spune nu și nu tulbură echilibrele interne. Un profil de tipul Nicolae Ciucă – liderul previzibil, cooperant, integrat în logica deja existentă. Un „băiat de-al nostru”, de gașcă.
În acest context, ideea de competiție economică devine mai degrabă decorativă. Cum să vorbești despre piață liberă când menții companii de stat neperformante pe bani publici și, în același timp, eviți orice reformă reală a aparatului care le înconjoară? Nu mai este capitalism, ci o formă hibridă, în care, în timp ce pierderile se distribuie, responsabilitatea se diluează. Iar unii își cumpără doar cutiile pentru pantofi, pe care trebuie musai să le umple cu euro, că ocupă mai puțin loc.
Cheia nu mai este greu de văzut. Nu este despre doctrine sau ideologii, despre nivel de trai sau alte asemenea ținte legitime, ci despre menținerea unui anumit tip de funcționare. Atât timp cât această logică rămâne neschimbată, discuția despre reformă va rămâne, inevitabil, la nivel declarativ.
Se pare că azi unii fug de reformă ca dracul de tămâie. România are nevoie azi de o exorcizare greu de făcut, una sistemică. Dacă în anul 2000 președintele Constantinescu și-a recunoscut înfrângerea în fața sistemului, în mod public și la ore de mare audiență, azi suntem în pericol ca situația să se repete.
Adevărul este că nu vorbim despre o economie de piață funcțională, ci despre o administrare de partid a economiei, în care decizia reală este politică, iar nota de plată ajunge, inevitabil, la noi. Zilnic.
