Atenția ne-a fost captată de invazia rușilor în Ucraina. Nu are cum să nu te marcheze, indiferent de cine ești. Și nu conflictul în sine pare să suscite interesul, ci drama umanitară a vecinilor noștri este cea care și-a pus amprenta pe starea psihică a oamenilor de la noi.
Stăteam de vorbă cu unul dintre cei mai buni prieteni. Îmi spune… „De câteva zile parcă m-am tâmpit. Am atât de multe de făcut, dar stau în mare parte a timpului pe tot ce mișcă despre nebunia de la est. E greu să faci slalom printre atâtea fake-uri, dar mă descurc. Totuși, îți spun că sunt mai mult decât îngrijorat…”
Și nu este singurul pe care îl aud spunând asta, cu un aer de neputință. Și parcă lumea încă neimplicată în război s-a oprit într-un soi de așteptare, reducându-și activitatea curentă până la cota de avarie, cât să își asigure o pâine.
E evident că individual suntem neînsemnați, că indiferent ce credem, nu noi decidem cursul evenimentelor și că ce se întâmplă acum pare ticluit de mult timp, nu doar de viezurele de la Moscova.
Ceea ce putem face, am făcut deja, și știu că vom mai face, respectiv să îi ajutăm pe cei nevinovați, prinși în acest conflict. Latura umană din cei mai mulți dintre noi s-a arătat, iar acesta este semnalul că trebuie să continuăm să ne vedem de vieți. De aici vine puterea de supraviețuire a speciei și un semnal pentru cei care nu prea dau doi bani pe oameni.
Nu uitați asta! „Războiul este un loc în care tinerii, care nu se cunosc și nu se urăsc, se ucid, prin decizii ale unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid”. (E. Hartmann)
De ce să urăsc un rus, un american, un german, un ucrainean, oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, care au viețile lor? De ce să îl omor sau să mă omoare? Pentru cine să fac asta? Pentru mine în niciun caz, pentru că nu e visul meu să omor alți oameni.
Știu că e imposibil de concretizat, dar aș face un apel la dezertare generală. Toți tinerii să refuze să pună mâinile pe arme, să refuze să ucidă. Iar dacă o fac, în calitate de armată a unui stat agresor, să întoarcă armele împotriva celor care i-au trimis.
Refuz să cred că psihopații ăia sunt mai mulți și ne pot omorî pe toți. Dacă tot e să mor, să nu o fac pentru că am omorât oameni nevinovați, oameni care nu mi-au făcut vreodată ceva rău și nici nu intenționau, până când nu i-au obligat demenții lor de conducători să o facă.
Am simțit nevoia să vă transmit câteva gânduri despre nebunia din jurul nostru, cum la fel aș vrea să ne gândim la ceea ce cred că ar trebui să facem de acum încolo.
Ce le răspund prietenilor îngrijorați astăzi?
Că mâine mă duc la muncile mele, că seara mă întorc la familie și prieteni, la activitățile care îmi fac plăcere și că poimâine vreau să fac la fel. Și răspoimâine. Sunt atât de ocupat, că nu îmi mai rămâne timp să mă uit cum se omoară oameni.
Știu că e greu, că avem mai puțini bani, că urmează o criză cumplită, că o să avem și mai puțini bani, așa cum știu că, oprindu-ne din a ne urî și omorî pentru alții, o să avem mai mult timp să refacem ce au dărâmat demenții lumii. Vreau să aștept copiii venind de la joacă, nu de pe front, să vină cu nădragii rupți în fund de la fotbal, nu de la gloanțe.
Asta vreau să fac și fac deja. Atunci când pot, ajut cum pot, dar nu pot face abstracție de faptul că viețile noastre nu se opresc în loc. Decizia mea este să îmi văd de treabă, să mă intereseze ce se întâmplă în orașul meu, în țara mea, cu facturile mele, cu ale tuturor, cu prețurile carburanților și ale energiei, cu efectele crizei economice care se adâncește.
Dacă fiecare am sta să ne uităm doar peste gard, trăind cu teama că mâine nu mai existăm, și neglijând astfel tot ceea ce ar trebui să facem pe la muncile noastre, prin societatea în care trăim, atunci ne-am duce de râpă cu o viteză mai mare decât spera Putin să îngenuncheze Ucraina.
Pe cale de consecință, în activitatea mea, de mâine reiau temele facturilor, scumpirilor inventate, lipsei de reacție a celor care conduc România, minciunilor legate de imposibilitatea promisei reduceri la jumătate a accizelor la carburanți (apropos, la unguri au fost posibile și reducerea și plafonarea).
Criza este și va fi, dar încă avem mecanisme legale prin care să atenuăm din efectele ei.
Nu înseamnă că nu mă preocupă și ce se întâmplă peste gardul de la est, dar prioritare redevin cele de la noi, așa cum este și firesc. Și știu că înțelegeți că nu este egoism…
