Un mușteriu în prăvălie
De cum intrai în prăvălie
Dădui cu ochii de un anticar miop
Ce-și savura tutunul pipei din abác,
Adus din depărtari de ape,
De-un lup de mare răgușit și șchiop.
De-ndată mă făcui c-aș frunzări,
Prin rafturi vechi cu iz de cramă
Și cu miros de mosc și de copal
Dar îi priveam viclean pe sub sprâncene,
Miscările-i fragile, ca de damă.
Priveam fotografii din epoci blânde
Și intrumente strâmbe din alamă,
Iar câteva macate țărănești
Țineau de-urât pierdute într-un colț,
Unei carpete din bumbac de alabamă.
Precum un senior al unui vechi regat,
Pe-un scrin din nuc cu irizații brune,
Ce-aparținuse unui magistrat
Ședea un patefon în ton opac,
Ce fredona romanțe fără nume.
N-aș mai fi vrut să plec de-acolo,
Din universul molcom de bagá
Și parcă însuși spilcuitul anticar,
Mă-nvăluise într-o sferă de cristal
Ce mă ținea complice-ntr-o sagá.
Printre vitralii plumbuite de sacâz
Priveam cum trecătorii de afară
Erau preocupați de ploaia rară
Iar a lor chipuri sub umbréle negre
Păreau în umbra serii, ca din ceară.
Am dat să ies din prăvălia veche și crepusculară
Și atunci bătrânul anticar se ridică din balansoar
Și-mi zise cu o voce galeșa, ștrengară:
„Vă rog să mai poftiți pe-aici…și vă doresc o bună seară!”
