În parcarea Ploiești Shopping City, în acest weekend, se desfășoară un show auto inedit și aș zice bine organizat. Mașini de ultimă generație, cu propulsie electrică sau hibridă sunt față în față cu automobile de epocă. Minunată ideea, gustată de public. În sfârșit, după un an de restricții, oamenii s-au întâlnit la un eveniment de calitate.
Până aici toate în regulă. Mașini superbe, cele mai multe întreținute ca la carte, cu sume deloc de neglijat și mai presus de toate cu PASIUNE. Exact, despre asta este vorba, iar pasiunea anulează orice discuție care duce în zona materială.
Vezi imaginile cu mașinile de la eveniment pe pagina de facebook Icars România, AICI.
Am mers cu echipa Icars pentru o ediție specială a vlogului săptămânal, nu de alta dar aveam material pentru zeci de ediții. Prima va fi gata de difuzare peste exact o săptămână. Multe dintre modelele expuse în acest weekend vor fi prezentate în Icars, în detaliu, în perioada următoare. Sunt spectaculoase și merită să le știți poveștile. Imaginați-vă că unele au aproape suta de ani.
Toate bune și frumoase, am filmat, am povestit, ne-am bucurat aprope tot ceea ce am întâlnit acolo. De ce de aproape tot? Pentru că au fost și momente ca cel pe care vreau să îl relatez. M-am gândit serisos dacă să trec sau nu peste un astfel de moment, însă cred că e mai bine să vorbim despre el, cu speranța că cei vizați poate vor înțelege ce este în neregulă.
Stând de vorbă cu unii dintre proprietarii superbelor exemplare retro, observ câțiva vizitatori care le deschideau ușile, apoi urcau în mașini și începea o minunată sesiune de selfieuri sau foto făcute de cei care îi însoțeau. Să te urci în mașina altuia, fără acordul lui, să te pozezi, e clar că merge de minune să postezi apoi pe facebook, fix lângă poza în care faci ceva mai târziu o fleică pe grătar, apoi o arăți musai tuturor leșinaților care nu au mai văzut carne de porc.
Am crezit inițial că sunt din familiile proprietarilor, apoi le-am văzut privirile perplexe și am înțeles că nu. Erau vizitatori. Și nici măcar nu ceruseră voie. Și nici măcar nu dădeau o clipă senzația că le pasă, că au vreo îndoială în privința îndrăznelii.
Era evident că nu înțelegeau nimic din cele mai elementare reguli de bun simț, că nu înțelegeau că exponatele nu sunt de ”călărit”, precum comediile de la bâlciul comunal, unde plătești 5 lei și de dai după ”pohta ce-ai pohtit”, ca o încălzire pentru hora de seară.
”Ehh, ce să le faci… Asta e…”, mi-a spus unul dintre proprietari. Nu s-a obosit să le explice, el fiind cel jenat, nu ei. Și nu este despre bani, chit că unele dintre exponate valorează zeci de mii de euro. Pentru proprietari sunt oricum inestimabile, reprezentând pagini de istorie, muncă, ani de restaurări și eforturi majore pentru a le întreține. Este despre respect pentru munca și proprietatea celui de lângă noi, despre educație.
Copiii celor care ”călăreau” exponatele nu au nicio vină. Așa văd la părinți, așa cred că este normal. Mâine, pentru ei va fi ceva normal să vină cu prietenii la voi acasă, să tragă un chef și să se culce în patul vostru, pentru că la voi e mai… mișto. Doar nu vă așteptați să vă întrebe dacă sunteți de acord. Lor li se cuvine orice, ei au drepturi.
Să-i duceți și pe la Luvru, să o ia pe Mona Lisa în brațe (deși nu se pot apropia, dar nu-i subestimați). Nu se supără Da Vinci, care nici nu mai e printre noi. Până la urmă, ce-au făcut? O poză… că doar nu au luat-o acasă și nici de nevastă pe numita Mona Lisa… Și nici nu e vreo frumosă, ca să se oripileze toți cei care încă mai speră că într-o zi ne vom civiliza.
O să rămân cu partea frumoasă a acestui eveniment și cu speranța că poate data viitoare toți vizitatorii vor fi dintre cei care înțeleg că nu trebuie să atingă exponatele, pozele putând fi făcute și lângă acestea. Noroc că cei mai mulți chiar asta făceau, așa că speranța nu moare.
