Acum că a trecut sărbătoarea asta de import adoptată cu atâta vervă pe plaiurile mioritice pot relata relaxat cele ce urmează. L-am întâlnit pe Domnul Profesor de desen, la un târg de Mărțișor. Acum este pensionar de mai bine de 10 ani și de când a descoperit meșteșugul crestăturilor în lemn și-a dedicat aproape tot timpul creației. Era mâhnit că nu își poate expune lucrările și la București, undeva la Muzeu Țăranului Român sau poate la Muzeul Satului.
Între noi fie vorba, ar fi meritat din plin să își expună superbele lucrări și acolo. Motivele pentru care nu putea face asta și acum erau multiple dar în principal erau legate de temerile familiei pentru integritatea tuturor celor din casă în contextul pandemiei, motiv pentru care se văzu nevoit să își expună lucrările doar în urbea proprie.
“Este un meșteșug pe cale de dispariție domnule…”, îmi spuse el, privindu-mă pe sub ochelari, în timp ce meșterea la un retevei alb din lemn de tei, pe care, mi-a destăinuit, urma să-l transforme într-o furcă de tors, “…nimeni nu mai e interesat să creeze așa ceva deși mie mi-ar fi plăcut să am un ucenic sau mai mulți lângă mine pe care să îi învăț tainele lemnului”.
Adus puțin de spate dar foarte sprinten, își căra zilnic planșeta pe care își expunea tacticos lucrările la începutul fiecărei zile, lucra meticulos și lua pauze scurte pentru a mânca uneori câte un măr. La finalul zilei își strângea lucrările și planșa și pleca acasă cu autobuzul. “O să fiu iar ținta glumelor soției și fiicei…”, îmi zise el, deunăzi, zâmbind, apoi continuă văzând că mă arăt mirat “…când vor afla că azi am vândut de doar 8 lei. Îmi vor spune iarăși că ar fi mai bine să stau liniștit acasă. Eu nu pot să stau degeaba domnule în fața televizorului și să treacă viața pe lîngă mine cum trece apa peste piatra de râu !”.
În timp ce dialogam, la două tarabe mai în stânga se formase deja încet, o coadă. Se vindeau mărțișoare dintr-un metal îndoielnic, decupate la matriță și apoi vopsite în culori vii, îmbrăcate frumos în cutii de plastic și carton lucios, expuse lângă o pancartă pe care scrie mare: “TOTUL LA 3 LEI”.
Zâmbi complice în timp ce îmi surprinse privirea contrariată și continuă: “Cum vă spuneam, domnule, eu vând mărțișoare cu simboluri precum <soarele rotit>, <șarpele> sau <stindardul dacic> legate cu fir negru și fir alb. Lumea le vede dar nu le privește, le admiră dar nu le înțelege ! Domnule, fie că ne place sau nu, mărțișorul a fost la începuturi un simbol păgân. Ce-i drept, un simbol al primăverii dar acceptat mai apoi și în vatra satului românesc, nou creștinat. Firul alb împletit cu cel negru simbolizau lupta luminii cu întunericul, lupta ogorului negru cu zăpada rece a iernii. Nu știu de unde a apărut firul ăsta roșu dar sigur nu e al nostru !”
Îl ascultam, iar vorbele lui îmi mângâiau urechea și sufletul însă în același timp mă năpădea un sentiment ciudat de tristețe profundă și mă gândeam: “Uite cum se mai irosește un meșteșug, un tezaur viu pe lângă care trecem uneori grăbiți în drumul nostru cotidian.”
În timp ce vorbeam cu dumnealui despre mituri ancestrale, Baba Dochia și Troian, Firul de Borangic și Coloană Fără de Sfârșit a lui Brancuși, se apropie de noi un grup de tineri gălăgioși, ascultând manele la maxim dintr-o boxă minusculă. Se înjurau și se îmbrânceau de mama focului. “Bă, nu luăm și noi mărțișoare la fete?” strigă unul dintre ei. Un altul îi răspunse cu o voce răstita ce concura de la egal la egal cu melismele înflorite cu văicăreli levanto-indo-arabe ce ieșeau din gâtlejul cântărețului din mini-boxă: “Nu-i mai iau bă nimica că i-am luat o inima roșie de Velantaindei de la chineji și mi-a zis că miroase a câine ud !”
Ceilalți izbucniră în hohote de râs și recunosc că și mie mi se ivise pe chip un zâmbet amar de care și acum roșesc când îmi amintesc.
În timp ce toate astea se întâmplau, Domnul Profesor își strânsese deja tacticos exponatele și restul de lucruri ce-i aparțineau și pe care le cară zilnic și se îndepărta deja alene, adus puțin de spate dar semeț către cea mai apropiata stație de autobuz, lăsându-mă singur, pieton zgribulit, cu acel zâmbet tâmp zugrăvit pe față. Speram să-l reîntâlnesc în ziua următoare…dar n-a mai venit…
