Cucul este o pasăre cântătoare. Pardon, călătoare. Ufff, este o pasăre cântătoare, călătoare şi parazită. O auzim primăvara prin dumbravă deşi mai nou a devenit urbană… Pleacă, vine, e sezonieră după cum îi sunt şi nevoile şi rezistenţa la temperaturile vremii (sau vremurilor?)… Vine pe la noi primăvara când se împerechează (aaa, unii zic că e o pasăre monogamă, alţii zic că domnul Cucu are mai multe “neveste”) şi se anunţă cu emfază: “Eu sunt Cucu! Cu-cu! Ce nu înţelegi? Cu-cu! Nu sunt ca Ciocârlie, Vrabie, Mierlă, sau alţii… Eu mi-s neam de Cuc(u) şi aşa voi fi până mor”… Doamna Cucu e ceva mai discretă, îşi ascunde frumuseţea de penaj alb-negru dar nu din modestie ci din interes… Trebuie să treacă deocamdată neobservată…
Domnul şi doamna Cucu nu-şi fac cuib, umblă de colo-colo făcând muncă de cercetare/documentare în teren: pe unde sunt cuiburile celorlalte familii şi cam când clocesc ele, când eclozează puii lor, pe unde sunt mai multe şi mai grase omizile şi gâzele cu care se vor hrăni… Doamna Cucu ştie de-acum cam prin ce cuiburi îşi va depune ouăle, unde le va abandona mai corect spus, în grija altor “mămici” de substituţie, mai sufletiste şi mai “fraiere” decât ele, atât de “slabe” încât nici nu vor face diferenţa între ouăle lor şi cele de Cuc(u), ba mai mult, vor risca să rămână fără proprii pui… Nu-i bai pentru doamna Cucu, “veni, vidi, vici” ar spune ea. Împreună cu domnul Cucu sau nu, va pleca după interese proprii (de hrană, ce credeaţi?) lăsându-şi vlăstarele de izbelişte, pe mâini (pardon aripi şi ciocuri) străine, fără nici o remuşcare… Când şi când, vor trece razant pe lângă cuiburi ca să supervizeze situaţia, încuviinţând probabil foamea exagerată de atenţie, egoismul şi “isteţimea” propriilor pui ce-şi vor lărgi teritoriul de influenţă în cuib, unul câte unul, prin îndepărtarea celorlalţi pui, aruncându-i chiar din cuib… Scapă cine poate, deh…
Doamna Cucu nu vrea griji şi alergătura după hrană şi cele necesare puilor… Doamna Cucu nu vrea să-şi rateze vara păzind viaţa şi creşterea armonioasă a puilor… Doamna Cucu vrea să-şi facă o viaţă mai bună, o situaţie, fără să-şi piardă libertatea de mişcare şi necondiţionată de rolul de mamă… Domnul Cucu e şi mai şi… El nu vrea nici măcar soţ să fie, darămite tată… Se preumblă liber de sarcini după cum îi cântă nevoile şi neamul, fluierând vesel: “Cu-cu! Eu sunt Cu-cu! Ce nu-nţelegi? Sunt neam de Cuc(u) şi aşa voi rămâne! Cu-cu!”
Zic unii mai răi despre ele că sunt păsări parazite… Ei aş… Cum să fie parazite? Aleargă toată ziua după una-alta, animă atmosfera cu “cu-cu” lor, sunt o încântare matinală pentru ochii şi auzul oricui… Puii lor sunt bine merci deocamdată, sunt pe mâini bune, ce poţi să le reproşezi? Strică culturile… aşa şi? Asta fac toate… Sunt singuratice… aşa şi? Sunt “singure cuc” fiindcă aşa e tradiţia în neamul Cucu… Nu e vina lor, nu?
În ultima vreme, Doamna şi domnul Cucu s-a emancipat deh, după câteva sezoane exotice… Mai aruncă în cuiburi câte o tabletă, câte un Ipad, câte un smartphone garnisit bine cu haine şi încălţări de firmă, să le ţină puilor de urât şi să vadă celelalte înaripate că şi ei pot fi părinţi, ce mare lucru… Mai nou, închiriază substitute de profesori, de doctori, de psihologi, ca să facă toţi împreună şi fiecare în dreptul lui, tot ceea ce ei nu sunt în stare, nu vor, nu pot, că “n-au timp”, “nu ştiu cum”, “au şi aşa destule problemele lor”…
Puii vor creşte mari, Cuculeț-ii vor învăţa să cânte mândri: “Cu-cu! Eu sunt neam de Cuc(u)!” şi vor face ce-au făcut şi “părinţii” lor biologici… Aşa-i programul: cine a fost abandonat, va abandona la rândul lui chiar dacă aparent ai putea crede că nu… Cuculinele se vor răzbuna pe abandonul mamei, abandonând şi ele sub o formă sau alta, la rândul lor, proprii pui în cuib străin… Pe recuperare? Din răzbunare? Din neputinţă? Din comoditate? Greu de spus… Câte puţin din fiecare aş zice eu… Ce mai contează? Tradiţia e tradiţie şi neamul Cucu ţine la tradiţie!
Aaa, să nu uit… După o vară generoasă, toamna, când vântul zburleşte penele şi ploaia din ce în ce mai rece îi lasă fără resursele necesare, îşi fac catrafusele şi pleacă spre zări mai calde şi mai promiţătoare… Nuuu, nu se adună în stoluri ca “gâştele”… Ei sunt neam de Cuc (u) şi sunt elitişti… Nu-şi iau puii decât dacă sunt capabili să zboare şi se prind de mişcare la timp… Care nu, nu… Îşi “ruginesc” bine penajul şi schimbă treapta de viteză pe cea a uliului, aşa încât pot să demareze în trombă spre zările calde, mai generoase şi tot fără obligaţii, înaintea altor cârduri de “fraiere” care îşi aşteaptă suratele şi puii să-şi adune toate forţele necesare unui zbor atât de complicat… Se vor întoarce… Anul viitor… Unii dintre ei… Şi o vor lua de la capăt… Ab initio, ad infinitum…
Povestea mea se opreşte aici deocamdată şi orice asemănare cu persoane reale nu este întâmplătoare!
