Cu toții avem momente de cotitură în viață, situații în care realizăm că sufletul și mintea nu sunt pe același drum, că satisfacția muncii nu este deplină și parcă, ușor-ușor, inerția cotidiană ne transformă în roboți. Avem bani, dar n-avem timp să-i cheltuim, avem familie, dar n-avem timp să-i acordăm atenție, avem diverse talente pentru care suntem apreciați, dar pentru care ziua este prea scurtă pentru a ni le exersa, a ni le pune în evidență, a ne relaxa. Teoretic, le avem pe toate, dar, practic, constatăm că avem…nimic.
La vârsta de 45 de ani, animată de o doză de curaj, nebunie, încrederea şi susținerea familiei, dar mai ales de dorința de a face strict ceea ce-i place, Amalia Suruceanu a schimbat macazul vieții la 180 de grade. A plecat dintr-o companie, unde avea un venit lunar la care mulți visează, într-un domeniu unde, în primă fază, a câştigat doar linişte şi satisfacție sufletească. Astăzi este un renumit artist, un căutat şi apreciat arterapeut, o persoană care „îmblânzeşte” cuțitul, tăind cu el în paleta de idei şi culori, un „magician” al rășinei, dar și o zână bună care aduce poveștile în spațiile anoste ale spitalelor. Este un om care se consideră împlinit prin prisma pasiunii, care reprezintă pentru ea, deopotrivă, meserie, satisfacție, refugiu…
Am făcut un arc peste timp și-am ajuns în perioada copilăriei Amaliei, una de care își amintește cu tot dragul și, totodată, cu multă nostalgie. Ziua era prea scurtă pentru multitudinea de jocuri. Își amintește ploile de vară, zilele frumoase și însorite din Câmpina, dar și momentul în care a mers la Casa Pionierilor, la cursurile organizate acolo, unde a optat și pentru pictură. Însă prima satisfacție adusă de culori a fost prin școala gimnazială, atunci când i-a fost expusă o pictură pe sticlă.
Răsăritul Amaliei
I-a plăcut să jongleze cu nuanțele, cu liniile, cu imaginația, însă viața i-a îndreptat cariera spre inginerie. Nu a fost prima opțiune în topul preferințelor profesionale. Ș-ar fi dorit să urmeze Arhitectura, dar posibilitățile părinților de a o medita pentru admiterea la o facultate extrem de căutată, la acea vreme, erau reduse. Ca atare, a studiat la Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești (UPG-ul de astăzi). Iar viața și-a urmat cursul firesc. Un serviciu bun, bine plătit, o familie, activități cotidiene. Până într-o zi, când într-o pauză de prânz de la serviciu i-a apărut în față „ispita“: un set cu o pânză și o cutie de culori. Le-a cumpărat și a dat viață unui răsărit de soare. Inconștient, poate, Amalia a pus pe pânză ceea ce urma să i se întâmple, să aleagă: răsăritul unei noi vieți!
Este lesne de ghicit ce s-a întâmplat în anii următori. Serviciu a fost împletit cu orele de pictură, cu ore de studiu, cu ore de experimentat noi tehnici pe pânză. Doar că ajunsese ca, fizic, să nu mai facă față unui serviciu foarte bine plătit, dar care-i mânca zile-lumină din viață, și orelor din noapte în care se refugia în colțișorul de pictură. Iar după un concediu medical, a venit momentul alegerii. De atunci, undeva prin 2013, a optat să facă „ingineria“ jocului de culori.
O alegere neînțeleasă de mulți, dar în care a fost susținută necondiționat de soțul său, Sorin Suruceanu, și care Amaliei i-a adus și îi aduce cele mai mari satisfacții. Un pas care, inițial, a fost al ei, însă ulterior avea să constate că de fapt, fusese „cea aleasă“ pentru a-i ajuta și bucura, totodată, pe alții.
Provocările culorii!
Un autodidact, un perfecționist, Amalia Suruceanu a vrut să știe și să încerce cât mai multe tehnici. A pornit de la pensulă, tehnica în cuțit, modurile mixte, vitralii, pictura pe textile etc., până a ajuns să dea viață și culoare pereților. Acum a fost captată de pictura pe bază de rășină epoxidică și pigmenți, expunându-și în luna februarie și primele lucrări realizate după noua tehnică.
După ce a renunțat la pragmatismul ingineriei și s-a dedicat artei, proiectele și provocările s-au ținut lanț pentru artista câmpineancă. La începutul lui ianuarie 2014, devenea președintele Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Câmpina, un loc pe care-l visa plin de activități. Doar că, deși acțiunile au prins viață, s-au succedat în cei mai bine de doi ani de la înființare, Uniunea nu a avut nici un moment un loc fizic, un sediu, unde membrii să se întâlnească, să dezbată, să propună, să expună. Au fost doar promisiuni și cam atât…
Pasul către arta care vindecă
Și-a folosit talentul, studiile, calificările în a face bine, cu ajutorul artei, oamenilor care, din diverse motive, au trecut prin etape mai puțin plăcute ale vieții. Prin ArTerapie a ajutat copii, vârstnici, și nu numai. O muncă enormă, plină de responsabilități și făcută pe bază de voluntariat, dar care i-a adus satisfacții imense.
Ștefan Mușoiu (stânga), unul dintre cei mai cunoscuți câmpineni, datorită imaginilor și povestioarelor din Câmpina cotidiană, dar și din alte vremuri, postate pe rețelele de socializare este unul dintre cei care-i poartă un respect enorm artistei. A fost cea care i-a ghidat pașii către arta fotografică, una prin care s-a redescoperit.
Amalia urăște griul, monotonia, motiv pentru care a vrut să redea acel strop de culoare, lumină, veselie, acolo unde îl găsești foarte puțin: pe pereții spitalelor. A început cu gardul Spitalului Municipal Câmpina și a continuat cu holul mare de la intrarea în unitatea spitalicească. Acum, se ocupă de îmbrăcarea în culoare și poveste a pereților secției de la Pediatrie.
„Politica mea este arta!“
Nu are timp să se plictisească. Citește, călătorește, fotografiază, se informează, testează, predă cursuri de pictură, lucrând cu elevii săi ore bune, după cum am aflat chiar de la una dintre ucenicele sale, Aida Ionescu, cea cu care a și avut deja o expoziție în tandem. Se ocupă și de firma de consultanță în management, dar și de familia sa.
„Nu puteam renunța de tot la ceea ce-am învățat în anii de serviciu pentru că sunt domenii care se susțin reciproc. Din artă se câștigă financiar puțin, dar compensează satisfacția sufletească“.
Lucrările ei, în care predomină albastrul și violetul, nuanțe despre care spune c-o reprezintă, au putut fi admirate atât în țară, cât și în afară. A trecut de mult de picturile în ulei, „îmblânzind” într-un mod original cuțitul cu care „taie” în paleta de culori.
„Îmi place mult această tehnică a picturii cuțitului, pe care am descoperit-o și apreciat-o la pictorul rus Leonid Afremov. Mi se pare că oferă tabloului o tridimensionalitate“, ne-a mărturisit Amalia.
Însă pictorul preferat este Van Gogh, iar povestea bocancilor apăruți în opera artistului olandez este una dintre cele care au impresionat-o cel mai mult. Citiți-o și veți afla de ce!
Ca principii de viață, vom afla de la Amalia Suruceanu că: „politica mea este arta“, dar și faptul că în culoare găsește acea mângâiere pe care o dă Dumnezeu omenirii.
De anul trecut a început să se „joace“ cu rășina. Iar picturile realizate cu această tehnică nu stau numai pe pereți, ci pot avea diverse utilități, printre care, spre exemplu, blat pentru o masă de sufragerie sau birou.
O familie cu spirit artistic
Primul critic al Amaliei este chiar soțul său, Sorin. Chiar dacă, uneori, se iscă și conflicte de la opiniile mult prea „dure“, Amalia se ghidează, în mare parte, pe ceea ce-i spune. Și asta pentru că nici soțului său nu-i lipsesc bunul-gust, ochiul și talentul de artist. Fotografia îl pasionează, dar și sculptura. Reușește să modeleze lemnul într-un mod cu totul și cu totul original. Casetele de bijuterii, realizate în momentele în care vrea să se deconecteze de la tot, spun multe despre sâmburele de talent al lui Sorin. Unul care, probabil, încă își așteaptă momentul să încolțească, crească și să dea roade.
De Sărbători, însă, familia le este prioritară. Este acea perioadă în care revin de la studii din afară cei doi fii ai Amaliei și Sorin, atunci când poveștile, glumele, mesele cu bucatele tradiționale iau locul pânzelor, pensulelor, vopselurilor, lacurilor etc.
Foto: arhiva persoanală Amalia și Sorin Suruceanu
Alături de fiu său, Andrei
Amalia și Sorin Suruceanu
pictură intraspitalicească
lucrările lui Sorin
