Pe 16 Martie 2020 începea oficial pandemia Covid 19 în România. Au trecut trei ani de la debutul acesteia și, cu siguranță, este o perioadă pe care nu o vom uita așa ușor. Cu bune, cu rele, cred că toți am avut câte ceva de învățat din ea.
De la primul caz, la circulația pe baza declarației
Totul a început cu un prim caz, al unui tânăr din Gorj, pe 26 februarie 2020. Avalanșa de informații despre boală, răspândire și efectele fatale ale acesteia a crescut în intensitate de la zi la zi. Pe 16 martie 2020 a fost instituită pentru prima dată în ultimii 20 de ani starea de urgență în România iar, de atunci, au urmat trei ani sub semnul incertitudinii și nesiguranței.
În ciuda accesului facil la informații, pot spune că teama m-a cuprins încă de la bun început. Asta, probabil, și din cauza faptului că toate informațiile pe care le aveam despre boală erau în continuă confirmare, infirmare și schimbare iar noile descoperiri referitoare la răspândire și efecte erau făcute aproape de la oră la oră.
Au urmat luni întregi în care atmosfera de la job, din familie și din cercurile apropiate a fost dominată de frica din ce în ce mai mare a îmbolnăvirii. Îmi aduc aminte și acum că am lucrat o lună întreagă de acasă și, personal, a fost un adevărat coșmar al relaționării. Nu mai făceam diferența între job și casă, nu mă puteam concentra și nici pentru familie nu era în regulă.
Apoi, după ridicarea lockdown-ului, am început să circulăm. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum a fost prima dimineață în care am plecat la birou cu declarația pe propria răspundere în buzunar. Străzile erau goale, drumurile naționale la fel. Ploieștiul era ca după o extincție în masă a oamenilor.
Purtam mască permanent, aveam mâinile uscate de la dezinfectant dar răsuflam ușurat, gândind că relaționarea față în față cu colegii de birou era mai importantă.
Primele cazuri în cercurile de apropiați
Începusem să ne obișnuim, oarecum, cu noua condiție umană cauzată de pandemie. Eram mai catolic decât Papa și aveam declarația pe propria răspundere completată la zi și corect. Purtam mască, mă dezinfectam și evitam locurile aglomerate. Prin vara lui 2020, parcă, îmi aduc aminte că au început să apară și primele cazuri de Covid în cercurile de apropiați.
Dacă până atunci eram conștient doar la modul ipotetic că pandemia există, în vara aceea am realizat și practic că virusul circulă și există. Începuse să-mi fie teamă pentru familia mea, părinții mei, socrii mei și foarte puțin pentru mine. Cu toate astea, eram optimist și știam că orice perioadă rea are și un sfârșit.
Teama pentru vieților celor dragi
Îmi amintesc că în 2020 concediul de vară mi l-am petrecut la noi în țară, cu teama de a nu mă pricopsi cu Covid. În condițiile în care abia începusem să circulăm mai des, am scăpat cu bine 😉. Au mai trecut apoi câteva luni de pandemie și în iarnă… m-am îmbolnăvit. Dar n-a fost sfârșitul.
Era ziua mea când m-au apucat frisoanele și, sincer, eram ferm convins că e doar o răceală pentru că, a doua zi, îmi trecuse starea. M-am dus, totuși, să mă testez și am ieșit pozitiv. Nu mi-a venit să cred, dar m-am conformat regulilor și am intrat în izolare cu familia timp de două săptămâni. Ne-au dispărut gustul și mirosul, dar, în rest, am fost foarte bine.
Deși a fost o perioadă în care statul cu familia mi-a priit, prima parte a izolării a fost dominată de teama ca nu cumva vreun apropiat să se îmbolnăvească din interacțiunile de care le-am avut până să fiu declarat pozitiv. Am avut noroc 😊
Vaccinul
Ieșirea din izolare m-a prins în perioada sărbătorilor, când bucuria de regăsire și de a sta cu cei dragi s-a amplificat și mai mult. Tot atunci am primit și vestea că se inventase vaccinul și a sosit ca o ușurare mentală. Primul gând a fost să-mi vaccinez părinții și socrii.
Deși trecusem prin boală, m-am vaccinat și eu în momentul în care am avut ocazia și nu din considerente de job. Pur și simplu, simțeam că este nevoie de așa ceva după ce am văzut cât de agresiv se manifestă Covid-ul la apropiați. N-am făcut, însă, decât două doze.
Oameni morți de Covid? Da, există!
Cu bune, cu rele, am început să ne obișnuim cu virusul. Am renunțat, treptat, și la mască, am renunțat și la restricții și ne reveneam ușor, ușor, la normal. Însă virusul nu trecuse. Era vara lui 2021 când am început să aud de câte o cunoștință care murea de Covid. Oameni cu care crescusem, de la frizerul orașului la vecini cu care mă obișnuisem toată viața să-i salut când ne găseam pe stradă, brusc, nu mai erau.
Cred că este cea mai ciudată senzație trăită până acum iar, în cei trei ani de când a început pandemia, am simțit asta foarte des. Am realizat cât de mici suntem în viața asta.
Ce cred că am învățat din pandemia Covid?
Acum, din fericire, ne-am obișnuit cu virusul și virusul cu noi. A trecut suficient timp pentru ca varianta agresivă care apăruse la începutul pandemiei să se domolească, să se transforme și, într-un final, să-și găsească loc în viețile de zi cu zi.
A urmat o nouă spaimă, anul trecut, odată cu invazia Rusiei în Ucraina, dar am primit-o și am trecut-o mai ușor. De ce? Pentru că în pandemia Covid îmi place să cred că am învățat mai multe lucruri.
Orice perioadă rea are o finalitate.
Că vrem, că nu vrem, viața nu reprezintă numai urcuș, ci și coborâș iar tiparul ăsta de carusel e regulă. Am învățat că există un echilibru în toate, la un moment dat.
Viața este atât de imprevizibilă încât trebuie să o trăim cu bună știință, să fim ancorați în prezent tot timpul și să ne bucurăm de fiecare clipă. Să ne bucurăm că trăim, că avem alături oamenii dragi nouă. Să nu mai fim morocănoși, să nu mai fim nemulțumiți de orice, decât atunci când nemulțumirea duce la ceva constructiv. Să fim înțelegători cu ceilalți și să realizăm că fiecare reacționează diferit în situații de stres și în limitele sale de înțelegere.
Pandemia ne-a învățat cât de ușor putem fi influențați de cei din jur și cât de ușor putem lua decizii pripite, pe fondul firesc al fricii.
Frica nu este dușmanul nostru ci o stare normală și firească. Cu toate astea, e bine ca, din când în când, să ne dăm un pas înapoi și să privim imaginea de ansamblu. Eu încă încerc să fac asta în viața de zi cu zi și sunt sigur că, la un moment dat, o să-mi intre în reflex 😊
Și au mai făcut ceva pandemia și acest ultim an, dominat de situația de război la graniță: m-au maturizat.
Cum ți se pare subiectul?
