Se împlinesc 80 de ani de la bombardarea Ploieștiului, atunci când aviația americană a înregistrat cea mai mare pierdere din istoria sa.

După un an de pregătiri, armata americană a pornit un atac către țara noastră, pentru bombardarea rafinăriilor din Ploiești, însă românii erau pregătiți.

La 31 iulie 1943, era plănuit ca România să fie victima a ce se plănuise a fi unul dintre cele mai mari bombardamente aeriene ale SUA din Al Doilea Război Mondial.

Ploieștiul era o piesă importantă în planul de cucerire al lui Hitler, deoarece aici se producea 60% din țițeiul de care Germania avea nevoie.

Cu mai mult de 80 de ani înaintea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial, Ploieștiul devenise cunoscut, deoarece în anul 1856, a fost înființată prima rafinărie de petrol din lume.

În planurile de cucerire ale Germaniei, orașul din Prahova a devnit un element cheie, aceasta ducând lipsă de astfel de resurse.

„România avea din abundență țiței de înaltă calitate și satisfăcea cererea mare de păcură, lubrifianți și benzină cu o valoare octanică ridicată a mașinăriei de război naziste. Rafinăriile din Ploiești produceau zece milioane de tone de petrol în fiecare an, inclusiv 90-Octan, combustibil de aviație care era considerat de cea mai înaltă calitate în Europa”, a menționat Robert J.Modrovsky în volumul „1 August 1943 – Today’s Target is Ploiești: A departure from Doctrine“.

În vara anul 1942, în urma unei analize, președintele american Franklin Roosevelt a descoperit că pentru lansarea unei ofensive aeriene împotriva Germaniei, va avea nevoie de sprijin din partea britanicilor.

Astfel, a luat naștere o forță aeriană combinată între cele două puteri, urmând ca forțele aeriene americane să se ocupe de bombardarea unor obiective de precizie desfășurate pe timpul zilei, iar cele britanice de bombardamente nocturne.

În 1943, a fost semnată Directiva Casablanca de către președintele Roosevelt și de către Churchill, iar scopul ofensiv aerian împotriva Germaniei era de „a pune în aplicare distrugerea progresivă și dislocarea armatei germane, sistemului industrial și a celui economic, precum și subminarea moralului poporului german până în punctul în care capacitatea lor de rezistență armată să fie slăbită fatal“, a relatat Haywood S. Hansell Jr. în volumul „The Air Plan That Defeated Hitler“.

În urma presiunilor făcute de către Stalin pentru deshiderea unui al doilea front împotriva Axei, liderii care au semnat Directiva Casablanca decid bombardarea rafinăriilor din Ploiești în încercarea de a scurta războiul.

Pe 1 August 1943 urma să aibă loc operațiunea „Tidal Wave” condusă de către generalul-maior Uzal Ent, operațiune prin care 178 de bombardiere grele B-24 Liberator urmau să bombardeze Ploieștiul.

„Ploieștiul era diferit de orice altă țintă pe care bombardierii o atacaseră. În primul rând, pentru că era în România, aflată la mare distanță. S-ar putea să fi fost cel mai bine apărat loc de pe pământ. Germanii aveau mii de tunuri antiaeriene în jurul câmpurilor de țiței și două Messerschmitt 109 (n.r. – avioane de vânătoare germane) se aflau pe aerodromul din Mizil“, apare în volumul de amintiri citat.

De partea aviației militare americane apar divergențe, atunci când generalul maior Uzal Ent i-a cerut generalului Eaker să li se permită atacul de la altitudine mare, însă Ent s-a lovit de un refuz.

„Ent credea că, din cauza numărului mare de tunuri antiaeriene și puterii de luptă, bombardierii ar fi intrat într-o misiune sinucigașă dacă ar fi zburat atât de mult la o altitudine normală și ar fi fost țintele perfecte pentru neînvinsele Luftwaffe (n.r. – Forțele Aeriene Germane) și tunurile de la sol. Germanii aveau tunuri antiaeriene montate până și pe vagoanele de tren care treceau prin rafinării la aproape aceeași viteză precum bombardierele de deasupra pentru a putea trage în ele“, a relatat Andy Rooney.

Decizia finală a fost luată, bombardierele urmând să atace la o altitudine nu mai mare de 30 de metri, ba chiar de 15 metri daca este posibil, deși coșurile de fum ale rafinăriilor având peste 60 de metri.

178 de echipaje, cu un total de 1.751 de oameni, au plecat în atac spre Ploiești, însă misiunea lor avea să fie cunoscută drept „Duminica Neagră”.

Încă de la plecare, soldații americani au întâmpinat probleme: un avion din Grupul 98 s-a prăbușit imediat după decolare, un altul în Marea Mediteranp, iar alte 15 avioane părăsesc misiunea în urma unor probleme tehnice.

Altă problemă întâmpinată de americani a fost atunci când, comandantul de formație al Grupurilor 93 și 376 ordonă un viraj prea devreme, iar avioanele s-au îndreptat spre București, nu spre Ploiești.

Generalul Teodor Temelcu relatează cum a decurs defensiva forțelor române: „Prima luptă cu bombardierele americane am avut-o la 1 august 1943, care a căzut într-o zi de duminică. Era o frumusețe de zi, cu soare. Dar pentru noi, cei care eram în dispozitiv, nu era zi liberă. Bateria era permanent asigurată pentru tragere“. Forțele antiaeriene sunt anunțate de germani, care au stații de radiolocație în Balcani, că „o mare formație de avioane traversează Mediterana și se îndreaptă spre Europa.

Nu știa nimeni unde anume va lovi… Dar, din momentul în care s-a precizat direcția, informațiile au început să curgă de la Centrul de informare de la Păulești“. „Americanii au venit zburând la altitudine foarte joasă. Au coborât imediat după ce au trecut Dunărea. Chiar dacă radarele nu le-au mai putut urmări“, continuă generalul (r) Teodor Temelcu, „cercetașii din zona de sud a țării ne informau că avioanele zboară jos. Știind acest lucru, noi ne-am reglat focoasele proiectilelor să facă explozie la o distanță de 1.000 de metri de la plecarea din tun”.

În pregătirea defensivei, la fiecare baterie de tunuri de calibrul 88 mm, au fost adăugate trei tunuri de calibrul 20 mm.

„Noi nu am fost luați prin surprindere de acest atac, care a avut loc dinspre vest spre est. Dar a fost acel moment unic ca tu, fiind la tun, și trăgând în avion, să-l vezi pe mitraliorul de pe bombardier cum trage în tine, iar din afetul tunului ricoșau cartușele. Era un adevărat spectacol… de la țeava tunului la bombardier erau sub o sută de metri. Dar totul se întâmpla în fracțiuni de secundă, pentru că viteza lor era foarte mare. (…) Avioanele defilau foarte repede prin fața bateriei și trebuiau trimise cât mai multe proiectile din cel mai scurt timp. Așa a fost la 1 august 1943“, a încheiat relatarea generalul.

„În România, 15 militari români și germani au fost uciși, iar 48 au fost răniți. Din nefericire, 80 de civili români au murit, majoritatea în urma prăbușirii accidentale a unui B-24 care a lovit închisoarea pentru femei din Ploiești; au fost rănite în acest incident 170 de persoane. Pierderile de echipament militar ale românilor și ale germanilor au inclus 6 avioane de luptă, 8 tunuri antiaeriene și 12 baloane de baraj”, a povestit locotenentul-colonel (r) Terrence G. Popravak în articolul „Ultima misiune pentru avionul Brewery Wagon”.