Să nu judeci pe altul, pentru a nu fi judecat! Dacă tratăm problema după învățătura Bibliei, atunci suprimăm oricui dreptul de a avea o opinie. Doar că, opinia nu înseamnă că neapărat trebuie să aruncăm în noroi în oricine, mai ales că suntem departe de a avea toate datele problemei. Vă provoc la o discuție sinceră despre vinovăția unei societăți, a unui sistem pe care noi îl ținem în culpă.
Am lăsat să treacă două zile de la tragedia din Ploiești, tocmai pentru ca lucrurile să se mai așeze, să aflăm detalii din anchetă, să avem o imagine de ansamblu asupra situației, să cunoaștem contextul în care gemenii de puțin peste doi anișori au murit într-un mod cumplit.
Am fost la locul tragediei, la câteva minute după ce s-a produs. A fost una dintre cele mai grele relatări în 28 de ani de presă. Am văzut și am vorbit despre accidente înfiorătoare, despre crime, despre întâmplări cu impact emoțional puternic, dar nimic nu poate fi mai apăsător, mai greu de dus, decât moartea unor copilași. Ei sunt întotdeauna nevinovați, singurii de vină fiind noi… adulții nepăsători, prea preocupați de ”ale noastre”, prea neatenți la nevoile unor ființe neajutorate.
O condiție necesară pentru a fi atenți la nevoile lor este să le cunoaștem, iar asta se face prin educație.
Suntem vinovați atât ca părinți, în mod direct, dar și în calitate de componenți ai unei societăți care nu reacționează la nevoile și necazurile celor din jur. Concret, luând exemplul legislației americane, un părinte (biologic sau nu) poate fi ușor decăzut din drepturi, dacă se constată că nu își îngrijește copilul, eventual îl și abuzează.
Cum este posibil? Instanțele americane nu ezită să ia astfel de decizii, în două cazuri: dacă minorul a fost victimă într-o situație în care la origine este neglijența sau acțiunea directă a părinților. Cel de al doilea caz, în care un părinte este decăzut din drepturi, vine ca urmare a unor sesizări ale vecinilor sau rudelor, sesizări care imediat sunt cercetate de autorități, cele în măsură să stabilească dacă minorii sunt puși în pericol, indiferent de forma fizică sau psihică a consecinței pe care o suportă.
Ce face societatea noastră? Societatea noastră este impasibilă. Dacă auzim un scandal cu sau fără violențe, dacă vedem un minor abuzat, dacă vedem un copil malnutrit, oftăm în sinea noastră (un fel de milă fake), dar mergem mai departe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba ne e frică, ba nu vrem să fim ”turnători”, ba dacă nu e al nostru… nu ne pasă. Motive avem mereu pentru a ne justifica inacțiunea.
Situația se schimbă radical abia când se întâmplă o nenorocire, ca aceea de acum două zile. Ne activăm instant și punem etichete, înjurăm, judecăm, condamnăm. Fiecare o face în funcție de educație, de pregătire, de experiență. Spuneam, până la un punct este normal să avem păreri, dar este culmea că niciodată nu ne includem în lanțul social care ar fi putut să prevină astfel de nenorociri, care măcar ar putea să diminueze numărul dramelor copiilor, cei care suferă în familiile unde părinții există doar în acte.
Să pui pe facebook sau instagram poze cu micuții tăi și să comentezi cu ”lumina mea”, ”veața mea”, ”îngerii mei”, nu înseamnă că îi iubești și ai grijă de ei, ci mai degrabă că ai reușit ”performanța” să te înmulțești, ceea ce aproape oricine poate. De la primitivism la adevărata iubire pentru ceea ce am adus pe lume este un pas imens și se numește educație. Abia atunci poți spune că îi iubești, când te preocupă educația și siguranța lor.
Sunt incredibil și inacceptabil de mulți copii români neglijați sau abuzați, rezultatul fiind același… o viață care dacă nu este curmată violent, este un lung șir de abuzuri fizice și psihice. Acești copilași devin adulții violenți sau frustrați de mâine, cei care la rândul lor vor fi judecați tot de către cei care i-au ignorat atunci când le puteau întinde o mână.
Revin la drama de acum două zile. Așa cum era și firesc, evitând să vă arăt cu exactitate locul unde căzuseră, ați putut vedea cadre generale cu mașinile de intervenție și cu mulțimea șocată de întâmplare. Imaginile erau însoțite de primele informații oficiale, oferite de ISU, SAJ și IPJ Prahova. Dinamica evenimentelor și a cercetării modifică unele date, cum a fost și cazul vârstei gemenilor, inițial autoritățile spunând că au un an și jumătate, rectificând apoi informația cu vârsta de doi ani și două luni. Este nesemnificativă diferența în context. Importantă era tragedia, în speță cauza ei.
Inevitabil, pe la urechi ne treceau tot felul de speculații, printre care și faptul că fuseseră aruncați de la etaj chiar de tatăl lor. Pe lângă șocul momentului, colegii din redacție, la fel de șocați dar mai ales oripilați, îmi trimiteau linkuri cu ceea ce alții postau, respectiv imagini live cu cei doi micuți pe asfalt, sub titluri de genul ”copii aruncați de tatăl lor de la etaj”. Deși știu că asta se întâmplă dintotdeauna, fie din prostie și lipsă de bun simț, de respect față de urmăritori și din disperare pentru rating, încă refuz să accept că nu există consecințe reale și dure pentru astfel de practici.
Astfel de imagini oribile se răspândesc, iar oamenii ajund să spună ”asta-i presa din ziua de azi…” NU! Nu este asta. Lângă mine se aflau colegi din presa locală și centrală. Alegeau cu grijă cadrele pentru filmări, își păstrau rezerva față de zvonurile intens vehiculate, pentru care nu existau probe sau confirmări oficiale, iar relatările erau echilibrate, doar pe baza certitudinilor momentului. Și toți erau marcați de acele momente, la fel cum erau salvatorii de la ISU și SAJ, la fel cum erau și anchetatorii. Indiferent de ocupație, toți suntem oameni, cei mai mulți fiind și părinți sau cu suficientă maturitate încât să nu vorbim despre cifre, ci despre o dramă care nu e doar a familiei respective, ci a societății. Sper să înțelegem că este o dramă a societății și că fiecare are o parte de vină, fie și prin neimplicare.
Din cursul acelei nopți și până în zori, pe lângă zecile de mii de comentarii la toate articolele informative și liveurile de la tragedie, în care cei mai mulți acuzau și dădeau sentințe, au apărut și imaginile cu mama gemenilor decedați (detalii AICI). Sunt acele imagini, pe care nu cred că nu le-a văzut cineva până acum, cu mama fiind în live pe facebook, în timp ce copiii îi picau de la etajul 10. Erau distribuite masiv… Era oportună apariția lor și pe siteurile oficiale ale presei? ”Deontologii” spun că nu, că nimeni nu trebuie să își permită să încalce drepturile mamei. Doar că, să nu omitem un aspect esențial, imaginile erau distribuite public chiar de către autoare.
A sosit momentul să ne amintim de apariția în spațiul public a înregistrărilor cu Alexandra, una dintre victimele odioșeniei din Caracal, sunând la 112 pentru ajutor. A fost oportună publicarea lor în mass media? S-ar fi aflat altfel cum un sistem care trebuie să ne protejeze nu funcționează? Sunt multe de spus și multe au rămas fără finalitate după acel episod, tot o dramă a societății care este impasibilă până la momentul producerii unei tragedii, se agită câteva zile la următoarea, apoi se întoarce în carapacea nepăsării ei.
Revin la mama gemenilor decedați. Inițial, le declarase anchetatorilor că nu a fost atentă pentru că făcea curățenie într-o altă cameră. Imaginile distribuite în liveul ei de pe facebook arată că putea face curățenie cel mult în lista de prieteni de pe rețeua de socializare. Oamenii s-au împărțit în două: ”o mamă care nu-și merită acest statut și trebuie condamnată” și cea de a doua categorie: ”biata femeie, nu săriți să o condamnați pentru că și așa e bătută de soartă.”
Să o înjur pe mamă, să o fac ”albie de porci” pentru că este iresponsabilă, pentru că face liveuri pe ritmuri de manele, că are ”preocupări profesionale” dubioase? Nu o cunosc, am văzut câte ceva cu și despre ea, mi-e clar că femeia nu e tocmai cel mai bun exemplu de mamă, încercând să mă exprim totuși elegant, dar nici nu am vreun drept să o judec și să o insult doar sub imperiul emoțiilor momentului. Mai degrabă m-aș înjura pe mine, dacă trec nepăsător pe lângă niște părinți care își insultă sau își bat copiii pe stradă, dacă tot simt nevoia să înjur pe cineva și să o mai fac și cu temei.
Au apărut și imagini în care pare să se sărute cu cel de al treilea copil al ei, în băiețel de 5 ani, cel care apare alături de ea în liveul deja ”celebru”. Aceste imagini au fost publice, pe unul dintre conturile ei. Oare nu s-a găsit nimeni să sesizeze DGASPCul sau poliția?
Și dacă strângem din dinți, tot avem o părere. Să nu uităm însă că trebuie să avem răbdare, să lăsăm firul cercetării să deslușească întreg contextul, tocmai pentru a înțelege mai bine mecanismele care stau la baza producerii unor astfel de tragedii. S-a deschis deja un dosar penal pentru ucidere din culpă (detalii AICI).
Tatăl nu era la domiciliu, speculație demontată prin apariția acestuia la aproximativ o oră după tragedie. O eventuală condamnare a mamei va rezolva problema? Va fi societatea satisfăcută? Eu zic că nimic nu le va reda viața bieților copilași, iar minunata noastră societate nu va rezolva nimic.
Cine este mama și ce statut social are? Întrebarea vine în mod firesc, tocmai pentru a înțelege atitudinea ei din acel live, caz în care consider publicarea lui justificată. Felul în care se exprimă, în puținele momente în care articulează ceva în acel live, respectiv modul de adresare este un indiciu al nivelului de educație. Simplă constatare, nu judecarea cuiva, nimic mai mult…
De ce este așa? Aici apare în peisaj mama adoptivă, care relatează despre cum a luat-o dintr-un cadru instituționalizat, a crescut-o cum a putut (posibilitățile fiind evident limitate, concluzie trasă tot după un mod de exprimare), apoi a întrerupt legăturile din motive irelevante. Așadar, o societate care nu este capabilă să gestioneze cum ar trebui situația copiilor instituționalizați, plasamentul acestora și toate etapele educaționale care ar fi prevenit comportamentul lispit de responsabilitate al adultului de mai târziu.
Realitatea este dureroasă, dar analizând toate aceste elemente ne facem o imagine corectă a vinovăției unei societăți, care este momentan incapabilă să facă altceva decât să se spele mâini, judecând superficial și aruncând vina doar asupra unor nefericiți pentru care nu a mișcat un deget.
Să ne gândim când și dacă am donat niște hăinuțe sau ceva de mâncare unui copil instituționalizat, când și dacă ne-am gândit măcar să-i oferim un cămin, când am întins o mână către el sau măcar i-am zâmbit și i-am spus o vorbă bună. Să ne gândim dacă ne-am educat copiii să nu-i umilească pe cei mai sărăcuți, pe cei cu diverse probleme. Dacă n-am făcut-o, cred că nu avem dreptul să îl judecăm mai târziu, când, adulți fiind, sunt doar niște indivizi pe care nimeni nu i-a responsabilizat prin educație, ba chiar i-a umilit și marginalizat. Simpla împlinire a majoratului în cartea de identitate nu înseamnă maturizare din oficiu. Așa ceva nu există.
Poate că distribuirea masivă a imaginilor cu mama făcând live nu este cea mai fericită soluție, dar este una necesară, în condițiile în care nu cifrele de audiență ale unora sunt cele despre care discutăm, ci felul în care privim aceste imagini, cât de dispuși suntem să înțelegem ce le-a generat și cum ne putem ajuta în eliminarea cauzelor, respectiv în schimbarea abordării societății față de cei pe care ”soarta” nu prea i-a mângâiat. Nu e vina lor…
Nimeni nu vrea să fie în locul mamei despre care discutăm azi, iar cea mai cumplită condamnare este să trăiască sub spectrul neglijenței de care a dat dovadă în acele momente.
În comentarii a fost adusă în discuție și implicarea/neimplicarea DGASPC. Luați în calcul doar atât: sunt mii de copii cu probleme, însă rareori se fac sesizări. Practic, dacă nimeni nu sesizează această instituție, angajaților de la Protecția Copilului le este imposibil să depisteze toate cazurile unde ar trebui să intervină direct sau să sesizeze mai departe poliția.
Să nu ne mințim și să ne ferim de cuvinte! Atât timp cât societatea nu își reglează sistemul de educație și intervenție în cazurile grave, atât timp cât oamenii reacționează doar la consecințe nu la cauze, vom continua să producem pe bandă rulantă indivizi care viețuiesc printre noi doar pe baza unor instincte primare. Rezultatele ”stilului” lor de viață… momente precum tragedia de miercuri seara, din Ploiești.