O lume a înjurăturilor, a amenințărilor și a blestemelor, spuse cu zâmbetul în colțul buzelor, sau, oricum, cu nonșalanță, reprezintă o imagine de veche rezonanță mioritică, la care contribuie și vehicularea unor stereotipuri de identitate: corporatiștii munteni se întâlnesc cu cei moldoveni, cu cei ardeleni și cu oltenii, la un concurs unde nu pot câștiga, precum în orice comedie, decât cei mai buni. Sufletește. Iar ceea ce pare a fi o poveste se transformă într-un banc, spus de multe ori, cu variațiuni ale stereotipurilor.
O echipă de call-center muntean al unei corporații este trimisă într-o minivacanță, unde trebuie să câștige în fața altor echipe din țară la concursuri de karaoke, cultură generală, probe fizice (paintball, trasul de sfoară); altfel, departamentul va fi desființat. Cu această intrigă minimală, filmul din 2022 Teambuilding (regia: Alex Coteț, Matei Dima, Micutzu Cosmin Nedelcu) sau cel mai mare succes al cinematografiei autohtone de după 1989, în sensul profitului financiar adus de peste un milion de spectatori, exprimă câteva din autoreprezentările noastre:
- clasa de mijloc sau cel puțin „aspiraționalii”, principalul subiect al filmului cu corporatiști, se afirmă ca și cum ar fi cea mai reprezentativă din societatea noastră, „hiperurbanizată”; sigur, nefericirea poate lovi și aici, dacă bieții corporatiști au salarii imposibil de mici, muncind sau părând să muncească fără încetare în clădiri septice, într-o lume mai degrabă paralelă realității. Pentru că munca de a răspunde la telefon unor clienți nu are nevoie de calificări deosebite: call-center-ul este o alternativă intermediară, o improvizație care poate dura până se găsește un alt loc de muncă – dar personajele din film sunt mai bătrâioare, dovezi ambulante ale băutului cernelii de la vârste fragede;
- corporația sau multinaționala ca modalitate de înțelege lumea, de a trăi, de a dori, ce tinde să transforme toate instituțiile și carierele într-o „multinațională”, în termeni de profit (imediat) și de relevanță;
- personajele aparțin acestei clase de mijloc – reală sau imaginară – în felul în care obiectivul primelor filme decupa realitatea; imaginile de documentar ale lui Paul de Menu, care a filmat parada de 10 mai la 1897 și alte subiecte ale protipendadei timpului, insistă asupra aceluiași tip de personaj, așa cum o fac și primele filme de ficțiune, de la Oțelul răzbună (1913) la Leiba Zibal (1930);
- școala. În fond, după ce revoluția Noului Val în cinema a început cu reprezentarea sistemului sanitar (Moartea domnului Lăzărescu) și a avut câteva tentative de a descrie școala și sistemul de învățământ (încă nereprezentat la nivelul cinematografului – dincolo de aventurile profesorului de română din Filantropica sau de dictatura părinților din Bacalaureat), Teambuilding consacră o educație precară, vulgaritatea cu scopul de a șoca, poate pentru a arăta că filmul suportă orice, în strânsă legătură cu tentativele de generalizare a imposturii la nivel academic, așa cum se manifestă în plagiatele comise de prim-politicienii noștri de ieri și de azi;
- în strânsă legătură cu școala, în lumea lui OK și a lui 👍, anglicismele din limba de astăzi: limba filmului este una de stand-up comedy, sub jugul anglicismelor și, mai ales, al barbarismelor – cuvinte împrumutate în mod inutil, dublând o realitate lingvistică în română (de pildă: job, shopping, entitled, teambuilding – în loc de serviciu, cumpărături, îndreptățit, spirit de echipă), cu scopul de a caricaturiza corporatiștii;
- sunetul: de la Balanța la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau Poziția copilului, Tata mută munții – problema sunetului din filmele românești nu este rezolvată: trebuie să urle difuzorul ca să auzi corect, astfel filmul pare jucat nu neapărat cu furie, dar cu mult zgomot.
Teambuilding este copilul rău și needucat al filmului românesc, care a ocupat un loc în față: problematica social-istorică a filmelor lui Mungiu, dezbaterile lui Cristi Puiu, incursiunile istorice ale lui Radu Jude – pentru a da doar câteva exemple – nu interesează realmente marele public de astăzi, care vrea doar să se râdă.
Text preluat din Revista Atitudini, aparținând lui Dan Gulea.
De ce nu pot exista filme romanesti de comedie? Unul adica care sa nu trebuiasca sa fie exemplu moral si „far” etic? De ce nu poate exista o comedie simpla, care sa NU incerce sa educe publicul si de ce trebuie sa le comparam intotdeauna cu filmele lui Mungiu? Foarte bune de altfel, dar cum si prin alte culturi existe filme de premiat, savurate de cineasti, nu toata lumea, nici acolo si nici aici, nu poate urmari sau evalua un film „greu”. Hai sa punem in ecuatia asta si greutatea cu care poti ajunge sa vezi un film romanesc, eu stiu prin cate am trecut pana am reusit sa vad „Moartea domnului Lazarescu” si altele, „Pozitia copilului”, s.a. Despre ce tot vorbim aici? E o comedie care nu se vrea a educa pe nimeni, cum sunt multe alte mii disponibile mult mai usor publicului din Romania, pe care nu il trage nimeni de urechi ca a ras de a lesinat la „The Wrong Missy”.
Da, unele dialoguri POATE sunt exagerate, dar sunt exagerate „de amorul artei”, dar ele chiar prezinta niste caractere reale, ca si „Las Fierbinti”…