Citeam zilele trecute în presa de specialitate, despre faptul că unii experți în geofizică au constatat, în urma unor măsurători geo-matematice, că miezul Pământului care e format în special din fier și nichel topit tinde să își inverseze sensul de rotație, fenomen care, tot după spusele acestora ar avea loc, o dată la aproximativ 70 de ani.
Atunci mi-am amintit brusc despre un film artistic care, în urmă cu 20 de ani, a tratat chiar acest subiect într-o manieră ușor romanțată dar în același timp, nu foarte îndepărtată de adevărul științific. Și dacă tot suntem la capitolul călătorii cu nave fantastice vă propun deasemenea un alt film despre o călătorie care de data aceasta are loc în interiorul…corpului uman.
Filmul mai vechi este o producție științifico-fantastică energizantă realizată în 1966. Singura mea rugăminte este să fiți îngăduitori cu efectele speciale ale acelor ani…în rest, acțiunea e mai mult decât antrenantă iar povestea (realizată cu consultarea unei întregi armate de chirurgi eminenți ai vremii) … și mai și!
Detaliul de aici este acela că după 21 de ani, în 1987 s-a realizat un alt film în care s-a reluat aceeași temă principală, doar că atunci, producătorii au ales să creeze, cu ajutorul unor efecte speciale mai evoluate, o comedie spumoasă dar plină de acțiune și neprevăzut, intitulată “Innerspace” (cu Dennis Quaid în rolul principal; Meg Ryan și Martin Short în plină vervă). Vi-l recomand cu căldură și pe acela, pentru un adecvat grad de comparație între modurile de abordare ale aceluiași subiect 😉.
Filmul mai nou are și el doza lui de umor dar tratează cu o oarecare sobrietate un fenomen teluric care, cel puțin în teorie ar putea apărea oricând în viețile noastre. Să nu uităm că marele Jules Verne, cu mai bine de două secole în urmă a scris despre visurile sale fantastice, visuri care, în mare parte neverosimile pe atunci, au devenit acum…realitate banală.
Detaliul de aici este acela că, de curând, renumitul astro-fizician Neil de Grasse Tyson a declarat că la nivel teoretic ar fi posibil un astfel de demers uman, însă la nivel practic, acesta ar fi cu siguranță unul sortit eșecului, cel puțin cu tehnologile și materialele pe care omenirea le deține în momentul de față. O să vedeți în film despre ce anume este voba.
Filmele:
Filmul mai vechi: Fantastic voyage (Călătorie fantastică); An: 1966; Regia: Richard Fleischer; Cu: Stephen Boyd, Raquel Welch, Donald Pleasence; Gen: Acțiune, Ficțiune.
Filmul mai nou: The core (Centrul Pământului); An: 2003; Regia: Jon Amiel; Cu: Aaron Eckhart, Hillary Swank, Stanley Tucci, Tcheky Karyo; Gen: Acțiune, Ficțiune.
Melodiile de astăzi sunt despre oameni care au compus muzică de calitate chiar dacă, îndeletnicirile lor de bază sunt cu totul altele decât muzica. Și dacă piesa mai veche este compusă de un rege al scenei care uneori mai cocheteaza cu muzica ori pictura, cea de-a doua piesă aparține unui fost jurnalist, pentru care muzica reprezintă doar un…hobby excentric.
Melodia mai veche aparține după cum spuneam, unui Sir. Nu, nu este vorba nici despre Sir Elton John, Sir Tom Jones ori Sir Paul McCartney, ci despre nimeni altul decât Sir Anthony Hopkins, faimosul actor. Acesta a compus încă din tinerețe valsul pe care vi-l recomand pentru astăzi, însă spune el, i-a fost jenă să-l scoată din sertar de-atunci, de teamă că piesa ar putea fi un eșec monumental. Mult mai târziu, soția acestuia a găsit partitura și i-a trimis-o muzicianului olandez Andre Rieu pentru o părere avizată. Acesta din urmă, simțind potențialul talentului lui Hopkins a început imediat colaborarea cu actorul, pentru realizarea concertului “And the waltz goes on”.
Melodia mai nouă aparține lui Paul de Senneville, un jurnalist francez care a cochetat și cu producția muzicală, a compus piese pentru filme sau melodii care au participat chiar și la Eurovision iar ceva mai târziu s-a implicat cu succes chiar și în producția de jocuri video. El nu este nici interpret vocal, nu știe să cânte nici la vreun instrument și nici măcar nu cunoaște notele muzicale. Tot ce face Paul de Senneville atunci când “compune” aceste piese geniale este să le fredoneze pur și simplu lângă o bandă de casetofon care le înregistrează, pentru ca mai apoi să invite un muzicolog pentru a le aranja pe note și pentru a le reda la un instrument ori mai multe. Tot așa s-a născut și piesa recomandată de mine astăzi. Ea a fost interpretată în multe feluri, de diferiți artiști (ex. Richard Clayderman), la nenumărate instrumente, cel mai des fiind folosit pianul. Și chiar dacă, spun unii, ea sună cel mai bine la pian, varianta pe care v-o propun eu pentru astăzi este una cu totul și cu totul…inedită 😉.
Melodiile:
Melodia mai veche: And the waltz goes on; Autor: Sir Anthony Hopkins; An: 1964; Interpret: Andre Rieu; Gen: Vals.
Melodia mai nouă: Mariage d’amour; Autor: Paul de Senneville; An: 1987; Interpret: Amy Evelyn; Gen: Sonată.
Vizionare ori/și audiție plăcută!