Florian Daniel Petrache, în vârstă de 43 de ani, din Puchenii Mari, s-a născut cu o afecțiune gravă: glaucom congenital. În 2007 și-a pierdut definitiv vederea, însă viața a demonstrat că, deși normalitatea poate părea ceva imposibil în astfel de situații, totul depinde numai de tine dacă găsești puterea de a lupta în continuare. Florian spune că cel mai important este să nu te cramponezi atunci când dai piept cu problemele… Să mergi mai departe fără ură, fără părere de rău și fără acuze… În 2017, Florian a publicat primul volum de poezii, „Un zâmbet pentru fiecare”, iar un an mai târziu o altă carte vedea tiparul, „Zâmbete cu tâlc”, versurile sale fiind considerate de prieteni „tratament pentru tristețe”.
Florian poate fi dat drept exemplu pentru cei care consideră că viața este mult prea dură. Încă de la naștere, Florian a fost diagnosticat cu glaucom congenital. Primele probleme au apărut la ochiul stâng, iar în 2007 și-a pierdut definitiv vederea.
„Din cauza unei infecții puternice la ochiul drept, în 2007 am ajuns pe masa de operații, la Spitalul Militar, după ce timp de trei săptămâni am îndurat dureri groaznice. Medicii au încercat să salveze ochiul, însă nu s-a mai putut.
Șocul după operație nu a fost atât de mare pentru că mă așteptam ca, la un moment dat, să se întâmple și lucrul ăsta, din cauza diagnosticului dat încă de la naștere.
În multe cazuri, glaucomul congenital duce la orbire. Mama a încercat să mă pregătească pentru ce urma să se întâmple, într-un mod aparte. Nu mi-a spus niciodată că o să rămân orb, însă îmi vorbea despre persoanele cu deficiențe de vedere care au reușit să facă față unor astfel de situații. Poate și de aceea, psihologic, șocul nu a fost prea mare.
Imediat după operație a fost prima dată când zâmbeam după trei săptămâni de dureri groaznice în care a trebuit să iau multe pastile. A urmat apoi o perioadă în care foarte mulți dintre prieteni au dispărut. Ce poți să-i spui unui om care trece prin așa ceva? Singurul lucru de spus este că eu sunt același. Sunt același om”, ne-a mărturisit Florian, care spune că trebuie să accepți situația ca să poți merge mai departe.
„Foarte mulți se cramponează în situația cu care se confruntă. Iar aici nu mă refer la anumite persoane cu handicap. Ce câștigi dacă te cerți cu toată lumea sau dacă stai să te întrebi dacă a fost sau nu corect să ți se întâmple ție un lucru? Cei care fac asta își fac rău lor și celor din jur. Transmit nervozitatea lor celor din jur.
Aș vrea să se înțeleagă că persoanele cu handicap nu sunt rebuturi și că este important în viață să nu te cramponezi de probleme, ci să le depășești”, ne-a povestit Florian.
În 2017, Florian a publicat primul volum de poezii, „Un zâmbet pentru fiecare”. Un an mai târziu, o altă carte vedea tiparul: „Zâmbete cu tâlc”.
„Mi-a plăcut întotdeauna literatura. Mi-a plăcut să citesc… Și, poate cel mai important, mi-a plăcut întotdeauna să mă joc cu cuvintele.
Îmi place să scriu poezii. De fapt eu le numesc rime. După ce mi-am pierdut vederea îi făceam poezii fetiței mele, iar o vreme am trimis poeziile amuzante la radio.
Mai multe persoane m-au încurajat să scriu. Am început să strâng, cu ajutorul soției, tot ce scriam. Am fost sprijinit de Manuela Cerasela Jerlăianu, care are peste 20 de cărți publicate.
Prietenii virtuali care mi-au citit poeziile au rămas surprinși când au aflat că mi-am pierdut vederea. Mulți consideră poeziile mele ca fiind un tratament pentru tristețe”, ne-a povestit Florian Petrache.
Jovial, dar și cu autoironie când vine vorba de diagnosticul la care puțini ar putea face față cu zâmbetul pe față, Florian își publică în prezent poeziile pe pagina de Facebook – Zâmbete de buzunar, însă nu a renunțat la ideea de a publica „rimele”, așa cum îi place să spună, într-o nouă carte, care ar urma să aibă în titlu tot cuvântul zâmbet. Așa cum, spune el, ar trebui, cu toții, să trecem prin viață, în ciuda greutăților.
