Are 23 de ani și este absolvent al Facultății de Inginerie a Petrolului și Gazelor. Din octombrie se va muta în Arabia Saudită, unde vrea să pună bazele unei cariere în domeniul ingineriei offshore. Andrei Dulgheru este ploieșteanul care, dincolo de pasiunea pentru inovație, mai are o altă mare dragoste. Îi place să călătorească, iar experiențele trăite le împărtășește curioșilor în vlogurile sale. Cea mai recentă experiență trăită? Două săptămâni petrecute în Afghanistan, unde, povestește Andrei, „am stat la grătar și am jucat volei cu soldații talibani”.
Pe parcursul anilor de studiu, tânărul ploieștean a obținut o serie de rezultate remarcabile, printre care se numără două medalii la olimpiade internaționale și 12 premii la concursuri și sesiuni de comunicări științifice desfășurate în România.
Aceste realizări i-au adus mai multe burse și granturi, atât din partea statului român și a Universității Petrol-Gaze din Ploiești, cât și din partea unor parteneri din mediul privat.
A știut că va fi doar o chestiune de timp până când își va lua lumea în cap și ghiozdanul în spate
În ultimii patru ani, acesta a călătorit în peste 50 de țări, multe dintre ele considerate „periculoase”. Fiecare etapă a acestor experiențe a fost documentată pe canalul său de YouTube, cu scopul de a arăta publicului din România realitatea dincolo de prejudecăți.
Vreau să aflu de la Andrei de unde această pasiune pentru călătorii în țări considerate oricum, numai turistice nu. Îmi zice că de mic i-au plăcut poveștile. Să le asculte, să le spună, să le trăiască și să le dea mai departe. A știut dintotdeauna, povestește amuzat, că va fi doar o chestiune de timp până când își va lua lumea în cap și ghiozdanul în spate.
„Despre destinațiile pe care le-am ales, pot spune doar că le-am simțit chemarea. După 20 de ani în care, alături de familia mea, am avut privilegiul de a explora o bună parte din locurile turistice și convenționale ale lumii, am înțeles că viața înseamnă mai mult decât resorturi de lux și postări pe Instagram. Eram obosit.
Tot ce era convențional și turistic mi se părea lipsit de identitate, de autenticitate, controlat, artificial și gândit să te limiteze. Experiențele deveniseră repetitive, indiferent de țară. De cele mai multe ori, singura diferență era prețul”.
Andrei a realizat că oamenii tind să urmeze anumite idei și modele doar pentru că societatea le vinde drept „standard”
„Ni se spune că trebuie să alegem un resort confortabil. Că trebuie să fie „instagramabil”. Că ar trebui să fie de 5 stele. Dar ce ar spune urmăritorii tăi dacă vacanța ta nu arată ca a influencerilor preferați? Ce ar spune despre tine faptul că alegi altceva?
Am realizat toxicitatea acestei mentalități și m-am desprins complet de ea. Am pornit în căutarea poveștilor, a experiențelor și, cel mai important, a lucrurilor care mă fac cu adevărat fericit. Sunt liber acum, și asta e un nivel de împlinire pe care îl doresc tuturor”, mai mărturisește tânărul.
Dacă pentru alții, vacanța perfectă înseamnă insule exotice, resorturi exclusiviste și …lenevit la plajă, pentru Andrei, vacanța perfectă e aceea în care are ocazia de a descoperi și de a se îmbogăți sufletește, dar și mental.
Este și motivul pentru care într-un top al preferințelor sale la capitolul țări vizitate nu se numără zone cu plaje de smarald și cocktailuri servite în beach bar-uri, ci zone aride, sărace din punct de vedere al nivelului de trai, atât de bogate, însă, pe linie de cultură și tradiții.
Pentru Andrei, Pakistanul ocupă un loc cu totul special
A petrecut o lună acolo și a traversat fiecare dintre cele cinci provincii ale țării. Rar i-a fost dat să întâlnească atâta frumusețe umană, morală și naturală, totul într-un singur loc.
„De la străduțele înguste din Androon Shehr, cu clădirile frumos decorate ce păstrează patina timpului, până la modul în care azanul de la Badshahi Masjid face frunzele copacilor din grădinile Fortului de alături să vibreze, totul pare desprins dintr-o poveste.
De la străzile largi din Islamabad, la restaurantele de familie din zonele rurale, până la frumusețea copleșitoare a Văii Hunza și haosul colorat de pe Clifton Beach – puține țări oferă atâta varietate într-un spațiu atât de compact.
Iar oamenii… fără cuvinte. Un nivel de ospitalitate pe care nu cred că îl mai poți întâlni altundeva. Trei din patru șoferi de Uber îți vor refuza banii dacă ești străin, pe motiv că „ești oaspetele lor”.
Nu de puține ori, la restaurant, afli că nota a fost deja plătită de cineva de la o masă vecină, fără ca măcar să fi schimbat un cuvânt. Iar faptul că mi-au trebuit doar trei zile ca să fiu invitat la o nuntă spune multe despre deschiderea și căldura localnicilor”, își amintește Andrei, care mai adaugă faptul că la fel de impresionat a fost de experiența trăită în Kyrgyzstan și Sri Lanka, „ambele incredibil de sigure, ușor accesibile și spectaculoase, dacă îți planifici bine itinerariul și știi ce să nu ratezi”.
Afghanistan, locul unde a stat la grătar și a jucat volei cu soldații talibani
În luna mai a acestui an, ploieșteanul a ales să meargă în Afghanistan. O țară plină de controverse, o destinație puțin spre deloc aleasă de turiști. A mers acolo, a stat cât a fost nevoie și a văzut cu ochii lui cum stau lucrurile.
Kabul, Maidan Wardak și Bamyan sunt zonele pe care a încercat să le exploreze în detaliu, la firul ierbii. A ajuns din sate izolate, unde viața pare încremenită în timp, până în districtul Shahr e Naw din Kabul.
Cu un buget de 700 de dolari, a reușit să acopere toate zborurile internaționale din această călătorie: București – Abu Dhabi, Abu Dhabi – Islamabad, Islamabad – Kabul, Kabul – Dubai și Dubai – București. Viza turistică pentru Afganistan l-a costat în jur de 80 de dolari. Pe lângă asta, cu un buget de aproximativ 70 de dolari pe zi, și-a acoperit toate cheltuielile de bază: mâncare, cazare, șofer local, suveniruri și transport intern.
„Sentimentul că aproape tot ce știam despre Afghanistan, ca european, venea din ce spun alții, fără să fi pus vreodată piciorul acolo, m-a împins să plec”, a spus Andrei.
În Afghanistan, el a trăit și bune și rele. A înțeles ce înseamnă sărăcia lucie și lipsa aproape totală a serviciilor medicale, diferența din punct de vedere al educației care se face între băieți și fete, dar și cum e ca cineva care deține o armă să îți poată decide soarta, undeva, în mijlocul pustietății.
„Șansele de a fi jefuit sau agresat în Kabul sunt mai mici decât în multe capitale europene”
„Dacă n-aș fi avut deja multe experiențe similare, probabil aș fi simțit teamă. Dar în trecut am vizitat țări precum Turkmenistan, Republica Arabă Democratică a Saharei de Vest sau regiuni din Sahel, precum Diéma sau Choum, unde prezența militară e la fel de copleșitoare.
Sunt obișnuit cu soldați și arme automate în jurul meu, cu scanere de bagaje la intrarea în hoteluri, pază înarmată la intrare, controale sub mașină cu detectoare de bombe și legitimări repetate când călătorești între regiuni. Din punct de vedere al siguranței personale, însă Afganistanul este surprinzător de sigur.
Excluzând eventualele probleme medicale, șansele de a fi jefuit sau agresat în Kabul sunt mai mici decât în multe capitale europene. Legile sunt extrem de stricte, iar pedeapsa vine rapid – nimeni nu riscă să “miște în front”.
Am fost martor la o scenă șocantă: doi bărbați cu saci pe cap, legați la mâini, escortați de patru soldați talibani, erau plimbați într-un portbagaj deschis de Toyota chiar prin centrul Kabulului. Era un mesaj vizibil pentru toată lumea: „Asta pățești dacă furi, înșeli sau agresezi.” Această disciplină impusă cu forța a redus criminalitatea într-un mod brutal, dar eficient”.
A filmat, fără să-și dea seama, un punct de control…
Singura situație tensionată pe care Andrei a trăit-o în Afganistan a fost în Kabulul Vechi. Filma în aglomerația bazarului și, fără să-și dau seama, a surprins un punct de control. N-a observat semnalul făcut de soldat și a continuat să filmeze. „Cinci minute mai târziu, un bărbat mascat, cu Kalașhnikovul în mână, m-a bătut pe umăr. Nu vorbea paștună, dar mi-am dat seama imediat ce voia. M-a condus înapoi, am șters secvența video cu punctul de control și apoi m-au lăsat să plec liniștit”.
Andrei recunoaște că tot ce a văzut și a trăit în mijlocul afganilor e diferit față de ceea ce credea, de fapt.
A crescut cu o imagine despre Afghanistan care, spune, el, i-a fost inoculată agresiv prin presă, televiziune, documentare. O imagine construită și repetată până la epuizare. Abia când a ajuns acolo, și-a dat seama cât de mult vedem lumea prin lentilele pe care alții ni le-au pus și nu prin propriii noștri ochi.
Un alt sentiment care l-a lovit puternic a fost lipsa totală de ..resentimente. Venea dintr-o țară aliată cu state care, în ultimele decenii, le-au bombardat orașele și le-au ucis familiile. Și totuși, nimeni, lui Andrei, nu i-a arătat ură. Din contră, a fost tratat cu ospitalitate, grijă și respect.
„Odată ce ieși din capitalele de provincie, aproape nimeni nu mai are acces la educație”
În privința sistemului de educație, Andrei povestește că situația este mult mai sumbră decât și-a imaginat. Abia după ce a văzut cu ochii lui a înțeles ce înseamnă decenii de război pentru dezvoltarea unei țări.
„Odată ce ieși din capitalele de provincie, aproape nimeni nu mai are acces la educație. În drumul meu spre Bamyan, am oprit într-un sat, am petrecut o noapte acolo și am vizitat ceea ce localnicii numesc „școală”.
În satele uitate ale Afganistanului, unde casele încă poartă urmele gloanțelor, iar maidanul e plin de steaguri talibane și pietre funerare nemarcate, care indică locul de odihnă al victimelor și soldaților căzuți în ultimele două decenii, educația este aproape inexistentă. Pentru un copil născut acolo, cea mai mare șansă este un program de un an în care învață să citească, să numere și câteva cuvinte de bază în engleză.
Băieții ajung să muncească, de mici, în special în cariere de marmură sau în mine
După acel an, educația se oprește. Deși în teorie ar putea continua, realitatea este că acei oameni trăiesc la limita subzistenței și nu își permit să-și trimită copiii la studii.
Școala pe care am vizitat-o era mixtă. Băieții stăteau în partea stângă a clasei, fetele în dreapta. Paradoxal, erau mai multe fete decât băieți. Când am întrebat-o pe profesoară de ce, mi-a spus ceva ce m-a cutremurat: pentru că educația nu continuă, băieții ajung să muncească de mici, în special în cariere de marmură sau în mine. Fiind mai mici de statură, pot intra în spații înguste și periculoase unde adulții nu pot ajunge.
În schimb, fetele rămân acasă, iar familiile le oferă această minimă educație, considerând că, fiind viitoare mame, e important să știe măcar să citească și să scrie.
Până la vârsta de 12 ani, băieții și fetele învață împreună. După aceea, școlile devin separate pe criterii de gen. Mulți afgani optează pentru învățământul privat, pentru că sistemul de stat este la pământ. Profesorii din școlile de stat sunt adesea doar pe hârtie, nu se prezintă la ore. De aceea, apar multe școli private, unele cu doar 10 elevi în apartamente. Fetele pot urma astfel de școli, sau pot opta pentru învățământ religios în madrase.
Problema reală apare la nivel universitar. Universitatea din Kabul nu are suficiente cadre didactice pentru a susține un sistem educațional separat pe genuri. Din acest motiv, în prezent, doar băieții pot participa la cursurile de zi. Fetele care vor să obțină o diplomă universitară au ca opțiuni studiile online, programele IF/FR (individual/fără frecvență), sau plecarea în afara țării. În Turkmenistan, de exemplu, anul trecut am întâlnit o studentă din Afghanistan care, la fel ca mine, studia ingineria petrolului și gazelor.
Dacă o femeie părăsește provincia, are nevoie de un însoțitor bărbat
Femeile muncesc în Afganistan, doar că separat de bărbați. De exemplu, ambele surori ale prietenului meu Farid din Kabul sunt medici, însă lucrează exclusiv cu femei și fete, într-un spital dedicat lor. Există malluri și bazaruri unde femeile au propriile lor afaceri și vând doar altor femei. Sunt profesoare, lucrează în restaurante, in aeroporturi,ori sunt învățătoare.
Limitările apar când vine vorba de interacțiunea cu bărbații care nu le sunt rude. Un alt mit des întâlnit este cel legat de necesitatea unui „wali”, un însoțitor masculin, pentru ca o femeie să iasă din casă. Am văzut femei singure prin parcuri, cafenele sau bazaruri, bucurându-se de o ieșire cu prietenele. Deci nu, nu este adevărat.
Totuși, dacă o femeie părăsește provincia, are nevoie de un însoțitor bărbat. Dar, sincer, la cât de periculoase sunt unele drumuri montane, nici eu, ca bărbat, n-aș merge singur. Este absolut rezonabil să fii într-un grup de cel puțin două persoane. Așadar, legea nu interzice ceva ce oamenii ar face oricum cu greu din proprie inițiativă”.
Lui Andrei i-a fost teamă să nu se îmbolnăvească. „În farmacii nu sunt farmaciști, ci simpli vânzători”
Marea dezamăgire a ploișteanului a fost legată de ceea ce a văzut în ceea ce privește sistemul de sănătate pe care îl descrie ca fiind „praf”. Recunoaște că i-a fost teamă să nu se îmbolnăvească pe timpul șederii sale acolo, iar asta fiindcă, la ei, antibioticele se vând fără rețetă, iar în farmacii nu sunt farmaciști, ci simpli vânzători.
Orice medicament este disponibil și poate fi cumpărat în cantități mari, fără nicio restricție. Oamenii se tratează „după ureche”. La sate, nu există noțiunea de servicii medicale, cel mult poate fi găsit câte un cort de la ONG-uri.
„Spitalele lor sunt ca policlinicile noastre într-o zi proastă”
„Orașele mari au câteva spitale, dar arată ca policlinicile noastre într-o zi proastă. Pe zborul Kabul-Islamabad, peste 90% din pasageri mergeau în Pakistan pentru tratamente medicale. Totuși, comparativ cu acum 10 ani, cel puțin acum există o formă rudimentară a acestuia. Afganistanul rămâne însă singura țară din lume unde poliomielita nu a fost încă eradicată”, a mai mărturisit Andrei.
Am mai vrut să aflu de la el dacă, pe străzi predomină starea de teroare,cașa cum e creionată viața în această țară. Îmi zice că teroare nu e un cuvânt potrivit, dar ține să precizeze că legea se aplică într-un mod descentralizat, iar interacțiunile cu autoritățile sunt adesea imprevizibile.
Cu alte cuvinte, lucruri care sunt tolerate la un punct de control taliban pot fi sancționate la altul. „De multe ori, ești la mila ofițerilor, iar, deși cei cu care am interacționat eu au fost politicoși, faptul că cineva în mijlocul pustietății deține o armă și îți poate decide soarta contribuie la un nivel constant de stres. Probabil că, odată cu centralizarea puterii, problemele legate de corupție și „justiție populară” se vor reduce treptat”.
Regulile sunt respectate cu sfințenie. Atât de către localnici, cât și de către turiști
„Ținuta trebuie să fie decentă și modestă: atât bărbații, cât și femeile trebuie să poarte haine largi care acoperă corpul complet – pantaloni lungi și cămăși cu mânecă lungă sau salwar kameez tradițional pentru bărbați. Femeile, deși nu toate poartă burqa albastră devenită simbol internațional, preferă în general rochii lungi și un șal pe cap. În multe cazuri, acest șal lasă totuși părul la vedere, deci nu poate fi considerat un hijab în sens strict.
Există și alte reguli importante: fumatul pe stradă este interzis, mai ales în luna sfântă a Ramadanului. Muzica dată tare în mașină, mai ales în apropierea punctelor de control ale talibanilor, este de evitat. Alcoolul, drogurile sau orice alte substanțe care alterează starea sunt complet interzise. Nu ai voie să stai la hotel cu o persoană de sex opus dacă nu puteți dovedi că sunteți căsătoriți. Același lucru se poate aplica și dacă ieșiți împreună la restaurant.
Contrar propagandei răspândite în presă, femeilor nu li s-a interzis să iasă din casă sau să meargă în parcuri. Dimpotrivă, în vlogurile mele veți vedea multe femei pe stradă, la muncă în școli și chiar interacționând cu mine. Totuși, în restaurante și parcuri s-a impus o separare clară: o secțiune pentru cupluri căsătorite, una pentru bărbați singuri și alta pentru femei singure”.
Drumurile poartă și astăzi semnele bombardamentelor
Ca plusuri și minusuri, Andrei Dulgheru mai povestește că a fost încântat de natură și oamenii calzi și primitori. Străzile sunt surprinzător de sigure și incredibil de curate, chiar și în sate izolate sau în zone afectate de război. Talibanii pun un accent vizibil pe ordine și curățenie, mai ales în marile orașe, unde totul este întreținut cu o rigurozitate care poate surprinde un vizitator occidental.
Partea „urâtă”, spune Andrei, vine din urmă, din cei 20 de ani de război care au lăsat urme adânci. Infrastructura este distrusă în afara capitalei. Drumurile poartă și astăzi semnele bombardamentelor, iar în afară de capitalele de provincie, școlile, spitalele și instituțiile publice sunt aproape inexistente.
Întrebat dacă ar recomanda și altora o aventură într-o astfel de țară, tânărul mi-a precizat faptul că Afghanistanul nu este, clar, o destinație pentru începători. Birocrația e prezentă la fiecare pas. În fiecare provincie trebuie să te înregistrezi la biroul local al talibanilor. Engleza nu este vorbită aproape deloc, autoritățile nu poartă uniforme, iar unul dintre primele lucruri pe care le înveți este că nu orice persoană cu armă pe stradă este neapărat taliban.
„Cu respect, răbdare și deschidere, poți trăi una dintre cele mai transformatoare și autentice aventuri ale vieții tale”, încearcă să conchidă Andrei, tânărul care ține să mai supblinieze faptul că în Maidan Wardak, a fost invitat la un grătar de către soldații talibani și a jucat volei cu ei pe marginea drumului, în Bamyan, i s-au deschis porțile ruinelor statuilor lui Buddha chiar și în afara programului oficial, iar în Kabul, aproape fiecare conversație începea cu: „Se poartă frumos lumea cu tine? Te simți în siguranță?”
Această grijă autentică pentru oaspete și dorința de a schimba percepția lumii despre Afganistan sunt lucruri pe care nu le întâlnești des și care, în mod paradoxal, fac din această destinație, din punctul de vedere al tânărului ploieștean, una dintre cele mai umane și autentice experiențe de călătorie.
