Șapte zile! Șapte povești aparte despre o lume care nouă, europenilor, ne este atipică, relatate de Cristi Minculescu, ghidul montan prahovean aflat în expediție în Himalaya. Este cel care în drumul său spre Everest Base Camp și Island Peak ne face cunoscută comunitatea Sherpa care-și duce viața între „giganții“ lumii. Cristi a ajuns la aproape 4000 de metri, iar expediția sa continua și în următoarele două săptămâni, perioadă în care ne va prezenta, zilnic, jurnalul său de călătorie. Mai jos aflăm despre viața porterilor, dar și despre un loc sacru pentru budiștii nepalezi, și nu numai.
Prima săptămână a expediției s-a încheiat! Da, incredibil de repede, însă am văzut și acumulat un bagaj fantastic de amintiri și de stare de bine.
Am ajuns la un pas de 4000 de metri, însă nu am nerăbdarea de a atinge cât mai repede înălțimile, pentru că traseul îmi oferă povești fascinante despre oameni și locuri.
Din Namche Bazar am plecat după micul dejun pe care l-am luat la ora 08.00. Destinația de astăzi a fost Tengboche (sau Tyangboche), sat situat la 3860m, unde avem și cazarea.
Erau anunțate ceva precipitații după prânz, dar am scăpat. Ne-am bucurat de o dimineață senină și am putut admira crestele munților, acoperite cu o pulbere de zăpadă. Pe drumul nostru am admirat grădinile bine trasate și îngrijite ale oamenilor de aici și am profitat de fiecare punct de belvedere de unde i-am putut fotografia pe giganții Everest, Lhotse, Nupse, Ama Dablam, Thamseru şi Khantega.
Am împărțim cu multe alte grupuri drumul plin de praf, dar amenajat, care merge pe o curbă de nivel o bună bucată de timp. V-am povestit faptul că e perioada optimă pentru turiștii care vor să cucerească optmiarii. Și nu numai. Primăvara e frumoasă oriunde în lume și anul acesta este și cel în care au fost ridicate restricțiile, fiind o gură zdravănă de aer atât pentru amatorii de expediții, cât și pentru localnicii acestei țări care, în marea lor parte, se hrănesc din turism.
După aproape două ore de trekking, ajungem la intersecția ce desparte drumul nostru spre Everest Base Camp de traseul către Lacul și satul Gokyo spre granița cu Tibetul.
Acesta este unul dintre locurile clasice de popas, lucru confirmat și de magazinele de suveniruri și restaurantele primitoare cu terase orientate #sprevarf-uri.
De aici, am început sa împărțim potecile și cu iacii încărcați care urcau sau coborau spre Tengboche.
VIDEO:
Am coborât până aproape de albia râului, în așezarea Fungithanga, unde sunt câteva restaurante și este locul de relaxare și al mesei de prânz pentru majoritatea turiștilor. Din meniu n-a lipsit… supa de usturoi, bineînțeles. Dar, aici a fost îmbogățită și cu ceva tomate.
Pe cât de așteptate sunt mesele, pe atât de multe emoții ne dau. Nu știm care este reacția stomacului la preparatele tradiționale, completată și de cea a organismului la altitudine. Dar…am scăpat toți cu bine, și de data aceasta. Așa că am început urcarea. De aici au fost aproximativ trei ore de mers și undeva la 500m diferență de nivel.
Am trecut podul ce leagă cei doi versanți, ne-au fost verificate actele la punctul de control militar și am urmat poteca prin pădurea presărată cu brazi și rododendron, dar și alte floricele.
Ne-am intersectat de mai multe ori cu porterii care ne urcă bagajele, privindu-i cu mult respect și admirație. Nu știu ce s-ar face turiștii fără acești supraoameni. Pentru că nu poți numi altfel niște ființe care au constituția unui copil de 10-11 ani, cu o înălțime de 1,50 m și de 45-50 de kilograme, cărând bagaje, scânduri sau alte lucruri care cântăresc și până la de două ori greutatea lor corporală.
Astăzi am avut un moment în care am rămas muți de uimire, când am văzut un porter ducând nouă scânduri, groase cam de 2 cm, poate și mai bine. Numai privindu-I m-au luat durerile de mijloc. Noi, turiștii, ne uităm la ei cu oaresce compasiune pentru efortul fizic incredibil pe care-l fac, dar din discuțiile pe care le tot avem cu ajutoarele noastre, pentru ei aceste lucruri sunt firești. De mici, își duc povara fizică, dar își mențin liniștea și libertatea sufletească.
După vreo șase ore de urcat, de la Namche Bazar, cu tot cu pauze, am ajuns la cazare, chiar lângă Mănăstirea Tengboche, cunoscută și sub numele de Dawa Choling Gompa. Este cea mai mare mănăstire budistă tibetană a comunității Sherpa, din regiunea Khumbu. Este prima mănăstire celibatară a budismului Vajrayana (nu face distincție între bărbat și femeie în timp ce predă budismul). Este înconjurată de pietre vechi mani și steaguri de rugăciuni. Steagurile sunt în cinci culori care denotă cinci elemente budiste: pământ, vânt, foc, apă și conștiință. În fiecare an, mulți vizitatori și trekkeri se opresc aici pentru a fi binecuvântați de Lama. Se spune că foarte puțini băieți mai optează să fie călugări, deoarece preferă să lucreze în activități de alpinism sau trekking. (sursa: https://sworld.co.uk/02/381461/photoalbum/home.html).
Am avut noroc și am prins și câteva momente dintr-o ceremonie religioasă. Am putut intra doar după ce ne-am descălțat. Mă fascinează mult culorile de aici. Da, este o țară tare „colorată“ și la propriu, și la figurat.
În ton cu tabloul de aici am fost și noi cu gecile noastre de puf. Am constatat că avem și culorile drapelului nostru, așa că ne-am tras în poză. Oare să fie semn că începe să ne cam ia dorul de acasă și de ai noștri?!
Condițiile de cazare de la lodge-ul din Tengboche nu sunt ca la Namche Bazar, dar sunt decente. Sala de mese e spațioasă și are două sobițe pe care ne-am putut pune la uscat una, alta.
Băile sunt pe hol, sunt curate. Doar aici avem și apă la chiuvetă. După ce ne-am luat porția de spiritualitate, ne-am băgat în sacii de dormit și am tras un pui de somn până la masa de seară. Camerele sunt curate, neîncălzite, avem pilote, dar sacii noștri rămân cei mai siguri.
Mâncarea a fost mult peste așteptările noastre… Am ales tot supa de usturoi (nu se mai atinge în următorii 100 de ani nici pui de vârcolac de mine 🙂 ), iar la felul doi am optat pentru paste. Nu aș putea spune că am tras lozul câștigător cu alegerea mea, dar mi-a ajuns cât orez am mâncat în toată săptămâna. Alții mai curajoși au încercat cartofi prăjiți sau sandvișuri… Treaba lor!
Odată cu altitudinea, cresc și prețurile. O sticlă de apă de un litru, în Namche Bazar era 100 rupii, aici este deja 200. Încărcarea telefonului costă 300 rupii, dar e o cheltuială pe care o fac cu plăcere pentru că m-a cam prins acest jurnal de călătorie și feedback-ul pe care-l am este neașteptat de frumos. Unul pe măsura frumuseții nemărginite a Munților Himalaya și a vieții care se duce între acești giganți.
Cea de-a doua săptămână a expediției o începem cu o urcare la 4400, la Dingboche, unde avem și cazarea. Am citit câte ceva din ce urmează să ne ofere traseul, dar prefer, totuși, să mă bucur de postura de turist și să mă las suprins de fiecare pas făcut în această expediție. Namaste!“ Despre Cristi Minculescu și programul turelor ghidate găsiți pe site-ul lui: sprevarf.ro
Poți citi aici fiecare zi din jurnalul ghidului Minculescu în Himalaya:
Jurnal din Himalaya al ghidului montan prahovean Cristi Minculescu – Ziua 3
Jurnal din Himalaya cu Cristi Minculescu (VIDEO) – Ziua 1
