Îi voi spune M. Din respect față de teroarea și spaima pe care le-am văzut pe chipul unei bunici, ajunsă în România, în Prahova, la Filipeștii de Târg, alături de cei cinci nepoți pe care îi are în grijă. M. este o fetiță de doar 7 ani, care a trebuit, alături de frățiorii ei, să fugă din calea ororilor războiului ce a pus stăpânire peste țara ei. M. își dorește, acum, o păpușă Barbie, care să îi mai aline un pic din suferința unei copilării în lacrimi.
S-a așezat cuminte lângă mine. Mi-a arătat-o pe păpușa Masha. Mi-a mai spus că e în clasa I, dar în loc de ghiozdănelul pentru școală, bunica a trebuit să pregătească o mică valiză cu strictul necesar, pentru a fugi din calea dezastrului. Ea, o femeie de 54 de ani, cu cinci copii de mână. Trei băieți și două fetițe.
Un băiețel de doar cinci ani, terorizat de ororile războiului din țara lui
Cel mai mic dintre frățiori are doar cinci ani. Astăzi, când l-am întâlnit la familia Zevedei, din Filipeștii de Târg, ținea în mână drapelul României. Nu înțelegea ce îl întreb, dar îmi zâmbea. Un zâmbet inocent și o mare dorință de afecțiune și iubire. Asta am simțit în momentul în care m-a lăsat să îl strâng în brațe. La fel, micuța M., care mi-a așezat la gât un colier pe care îl pusese în micul băgăjel, adus din patria ei.
Oziornoe este, astăzi, doar amintirea a ceea ce a însemnat „acasă”
Cinci frățiori, fugiți din „cuibul” lor, dintr-un sătuc al Ucrainei, din cauza ororilor unui război mult prea mare și nedrept pentru puterea de înțelegere a unor suflete atât de nevinovate. Prea mici să înțeleagă, prea mici să priceapă proporțiile unui asemenea dezastru. Și, cu toate acestea, ochii lor parcă transmiteau, la unison,: „ Vladimir Putin, vi se adresează copiii Ucrainei: Retrageți-vă trupele, dați-ne dreptul la o copilărie fără vărsare de sânge!”
„Lasă tot, ia copiii și fugi în România!”
Bunica tăia lemne în mica ei gospodărie din satul Oziornoe. A primit un telefon de la mama micuților, plecată la muncă în străinătate: „Lasă tot, ia copiii și mergi către Isaccea, fugi în România”.
Femeia a împachetat în grabă câteva hăinuțe, și-a luat documentele și pe cei cinci nepoți și a plecat către graniță spre…nicăieri.
„Acolo, la vamă, ne-au pus pe burtă, să nu ne lovească obuzele!”
„Acolo, la vamă, s-a auzit alarma. Grănicerii ne-au pus să ne așezăm pe burtă, ca să nu fim loviți de vreun obuz. Grija mea, atunci, era să nu pierd vreunul dintre copii. Cumplit. Am lăsat tot în urmă. Acolo, la vamă, era gloată de oameni. Toți disperați, toți distruși de durere. Am intrat pe un culoar pe unde aveau voie doar femei cu copii. Când am călcat pe pământ românesc, m-am simțit, cât de cât în siguranță. Nu știu încotro o să o apuc acum. Nu știu cui mai aparținem noi și sufletele acestor copii nevinovați”, a mărturisit, îngrozită și cu lacrimi în ochi, bunica celor cinci micuți, refugiați în Prahova.
„Dumnezeu și bunătatea din oameni ne vor ajuta să trecem cu bine peste aceste momente cumplite”
Familia Zevedei plânge. Sunt doi oameni, soț și soție, cu posibilități financiare nu extraordinare, care, însă, au înțeles cât de important este ca, în astfel de momente cumplite, să fii solidar, empatic și deschis către nevoile aproapelui aflat în suferință.
„Îi găzduim la noi cât au nevoie. Sunt ca și copiii noștri, deja. Nu ne e ușor, dar o facem cu inima deschisă. Suferința lor e și suferința noastră. Oricând, oricui, i se poate întâmpla să treacă printr-o astfel de dramă. Important este să credem în Dumnezeu și în bunătatea și solidaritatea umană. Doar așa vom putea trece cu bine peste aceste momente cumplite”, ne-a spus Ciprian Zevedei, omul care o găzduiește, nelimitat, pe bunică, alături de cei cinci nepoței ai săi.
Acesta este doar un exemplu de solidaritate umană, în clipele de groază pe care le trăiește un popor devastat, golit de identitate și dreptul la o viață normală.
Prahovenii au arătat, încă o dată, frumosul din ei, compasiunea, blândețea și sensibilitatea față de suferința și zbuciumul fraților de la graniță. Fiindcă, da, oamenii frumoși nu au fost, nu sunt și nu vor fi niciodată întâmplători!
