De când se știe i-a plăcut libertatea, nonconformismul, iar din anii adolescenței a descoperit frumusețea și energia aparte a munților. S-a îndreptat spre Medicină pentru că a empatizat mai mult cu modul de viață al tatălui său, medic pediatru, pentru ca mai apoi, pofesia să-l poarte către niște tărâmuri și experințe cu totul aparte. Întâlnirea cu doctorul internist Adrian Roncea, de la Spitalul Orășenesc Băicoi, îți aduce în față un portret atipic, dar fascinant, al medicului român.
Înainte de a începe să vorbească sau să-ți adreseze vreo întrebare, vei fi surprins de o privire care te va analiza asemenea unui ecograf. O privire pe care o simți că trece dincolo de tine, care vede mai mult decât vrei tu să exprimi. O analiză a interlocutorului, una pe care am sesizat-o, dar de la care a pornit un dialog extrem de interesant.
Pentru locuitorii din Băicoi, dar și cei arondați Spitalului din localitatea prahoveană, Adrian Roncea este un nume cu rezonanță. De vreo 20 de ani pe tărâmuri prahovene, iar de vreo 15 la Spitalul din Băicoi, unde, în prezent este șef de secție la Medicina Internă, doctorul a interacționat și consultat zeci de mii de pacienți.
Jumătate oltean, după tată, jumătate muntean, după mamă, doctorul îmbină în felul său de a fi pragmatismul zonei noastre cu temperamentul dinamic, pe alocuri, impulsiv, al vâlcenilor. Născut în Drăgășani (Vâlcea), Adrian Roncea a crescut într-o familie a „antitezelor“. La mama sa, profesoară de Fizică, a văzut ce înseamnă rigurozitatea, respectarea strictă a unui program, a unor reguli, pe când la tatăl său, medic pediatru, a cunoscut latura mai liberală.
I-a plăcut mai mult viața din spital, unde medicii simțeau libertatea în vremurile „încorsetate“ ale regimului comunist. Și-a spus că așa își dorește să trăiască, motiv pentru care, în 1988, s-a îndreptat către Facultatea de Medicină din București. A reușit să intre într-un an în care au fost șapte pe un loc la admitere, iar examenul a fost unul foarte greu. Anii studenției i-au scos în cale și sufletul-pereche, pe Cristina Roncea, alături de care a plecat pe același drum din 1993, făcând echipă atât în viața personală, cât și în cea profesională.
Timp de 11 ani, Adrian Roncea a profesat în București, locul unde susține că a învățat adevărata medicină, avându-i ca mentori pe doctorii mai în vârstă. Ulterior, timp de un an a mers la Râmnicu Vâlcea. Era înainte de anii 2000 când exodul medicilor încă nu începuse, iar locurile libere în unitățile medicale nu prea erau. Pentru că nu-și găseau locul, cei doi s-au îndreptat către Prahova. Timp de trei ani, a tratat la Boldești-Scăeni, iar din 2004 îl găsim la Spitalul Orășenesc din Băicoi.
Simplitatea, puterea și rapiditatea de adaptare la orice condiții, sinceritatea, ușurința comunicării despre orice domeniu sunt doar câteva dintre calitățile care l-au făcut pe doctorul Adrian Roncea să treacă ușor peste barierele pe care le-a întâmpinat în găsirea stabilității profesionale. O situație care multora dintre tinerii medici le este străină, dat fiind deficitul de personal cu care se confruntă sistemul medical actual.
Experiența „Africa“
Înainte de momentul Băicoi, în dorința de a se perfecționa, de a ieși din cotidianul care parcă îl ținea pe loc din toate punctele de vedere, de a aduce un strop de prosperitate familiei sale, Adrian Roncea a plecat în Africa, unde a fost medic pe o platformă petrolieră, interacționând cu persoane din vreo 30 de naționalități. Totodată, a tratat și localnici. A cunoscut o lume despre care spune că va rămâne întotdeauna „continentul negru“ și care nu va reuși să prospere din cauze sedimentate de secole. A fost o experiență deloc ușoară, din care s-a ales cu malarie. A revenit acasă, hotărât să nu se mai întoarcă în acele locuri nici măcar în vizită.
Recunoaște însă că și-a dorit să părăsească țara, să se mute în Canada, însă venirea pe lume a fiului său l-a ținut în România. A înțeles de multă vreme că lucrurile nu au un parcurs întâmplător și a realizat că locul său este în Băicoi.
Hibele unui sistem
Din păcate, lipsa medicilor este una care-și spune cuvântul și aici. Din 30 de posturi normate, doar 18 sunt ocupate de specialiști. În secția sa fac echipa cu dr. Cristina Roncea, soția lui. Pentru activitatea profesională este bine că sunt o echipă, însă pentru viața personală este o mare piedică. Nu pot pleca în același timp, nu-și pot lua concediu pentru că asta ar duce la închiderea secției. Pentru a se bucura de plecări împreună, cei doi depind de un înlocuitor.
Despre sistemul medical, Adrian Roncea susține că este unul care se va confrunta mulți ani cu exodul medicilor. „Medicii din Germania vor pleca în State, ai noștri vor merge în Germania, Anglia, Franța etc. Se tot vorbește de salarii. Da, sunt mari, sunt bani meritați de foarte mulți specialiști, însă degeaba au fost majorate veniturile dacă în serviciile medicale nu se investește. Bolnavul nu simte calitatea actului medical. Mergem la congrese, vedem și învățăm foarte multe acolo, dar de aplicat reușim s-o facem într-un procent foarte, foarte mic. Avem nevoie de aparatură, iar aparatele respective au nevoie de specialiști care să știe să le folosească“, ne-a mărturisit medicul.
A încercat să țină pasul cu timpurile, cu evoluția medicinei, cu specificul medical al fiecărei generații. „Am citit tone de foi, am învățat enorm. Am dioptriile 8 la citit și 6 la distanță. De învățat în această profesie trebuie s-o faci continuu, însă de perfecționat, o faci până la 35-40 de ani, când ai memorie bună, ochi buni, energie“, a completat medicul.
Cu o sinceritate debordantă, poate, pe alocuri, deranjantă pentru unii, Adrian Roncea nu se sfiește să afirme că nu s-a simțit niciodată foarte bine în Băicoi, din punctul de vedere al siguranței sale profesioale, una generată de lipsa colegilor, dar și de imixtiunea politicului în activitatea medicală. Dar cam peste tot e la fel…
Nu va pleca din Băicoi, indiferent de ce-i va rezerva viitorul. Se consideră o persoană dependentă de viața urbană, căreia îi place să asculte jazz, să meargă la filarmonică, să joace tenis, să meargă la mall. Zilnic face mișcare pentru că este ceea ce-i conferă starea de bine. Iar principala rețetă a unei vieți sănătoase o constituie îmbinarea dintre sport și fericire.
„Sunt pasionat de sport, de biomecanica trupului. Omul poate să mănânce orice, să facă orice, cu condiția să fie moderat și să miște corpul. Organismul trebuie să se miște continuu și să fie fericit. Când nu se mai mișcă și e supărat, apar boala fizică și cea mentală, care merg mână-n mână. Noi vindem niște leacuri care n-au efect decât dacă omul se mișcă și-și caută fericirea. Așa se întreține viața“, ne-a mărturisit Adrian Roncea.
Muntele, refugiu și pasiune
Însă când vrea să se detașeze de tot, optează pentru munte, locul care nu este pentru toată lumea, unde naturalul încă mai poate fi simțit, conexiunea omului cu natura există, unde toată lume se salută exact ca în micile comunități, unde dai peste dualitatea stâncii care, abordată corect, este pragul către măreția înălțimilor, iar în caz contrar îți poate da „lovitura de grație“. Este locul unde psihicul și fizicul testează limitele, dar unde eforturile sunt întotdeauna răsplătite atunci când ajungi pe vârf, pe „acoperiș“ sau atunci când poți să-ți savurezi cafeaua în fața cortului, admirând soarele în timp ce apare ușor-ușor din josul munților asemenea unui alpinist care mai face un pas și încă unul spre culmi.
„Muntele este modul cel mai facil, onest și sublim de a experimenta incertitudinea, frica, durerea, solitudinea, bucuria, prietenia și izbânda. Muntele te testează, te reîncarcă și te reîntoarce la bază, la natură, la natural“, este modul în care vede înălțimile doctorul Adrian Roncea.
A străbătut aproape în întregime Carpații, însă în palmares are și câteva vârfuri din afară. Cel mai mult l-a impresionat Damavand (5671 m, Iran). Recent a fost în Dolomiți, în Italia. Munții i-au plăcut, însă a fost o călătorie incompletă. „Mi-aș fi dorit să fie și soția mea. Nu m-am putut simți bine, în condițiile în care eu eram acolo, într-un peisaj absolut superb, iar soția mea era acasă, la muncă. Mi-a lipsit! Nu-mi place să merg undeva fără ea“, ni s-a confesat Adrian Roncea.
Deși încearcă să se „dezbrace“ de halatul alb în drumețiile sale, aproape că este imposibil să fie tură sau grup cu care călătorește în care să nu i se ceară un sfat sau intervenția: „Asta e, m-am obișnuit! Suntem medici 24 din 24 de ore“.
Foto: Liliana Maxim și arhivă personală Adrian Roncea
