Erau vremuri când la școală, bătaia era ridicată la nivel de artă. Datul la palmă cu rigla sau cu indicatorul, datul cu capul de tablă sau trasul de perciuni în cazul acelor elevi nesupuși, neatenți sau prea …lenți în gândire erau metodele clasice de corecție aplicate de profesori, chiar învățători. Era, așa, un fel de aură de oameni invincibili pe care o purtau anumiți dascăli deasupra capului, crezând că educația dă roade doar dacă „dai cu biciul”. M-am bucurat să constat că vremurile acelea au apus demult. Sau, cel puțin, așa am crezut. Că există drepturi, dar și obligații. Și de o parte și de cealaltă. Dar, mai ales, respect.
Acesta din urmă se câștigă și ar trebui să fie reciproc. Dascălul față de elev, dar și invers. Auzim permanent în școlile din Prahova, dar și din întreaga țară, cum profesorii își jignesc și umilesc elevii într-un limbaj suburban, fiindcă le „permite” poziția de om la catedră. Sau auzim stupefiați la știri cum profesorul X a manifestat o atitudine indecentă față de eleva Y.
Deopotrivă, avem, mai ales liceeni, care își sfidează profesorii, îi agresează verbal, chiar și fizic, fiindcă, pur și simplu, li se pare atât de „cool” să dea dovadă de teribilism ieftin și de prost gust. Asta înțeleg ei prin atitudine de… lider.
Astfel de comportamente, mereu într-un (aproape) perfect echilibru din punct de vedere al celor două părți (dascăl – elev), mereu iese la iveală. Trăim în era în care camerele de supraveghere sunt dovezi de necontestat ale atitudinilor, de multe ori, incalificabile petrecute în școli și trăim în era în care un simplu smartphone scoate la iveală lucruri halucinante, care se întâmplă prin săli de clase unde ar trebui să se ofere și să se primească educație.
Elevi puși să stea o oră în genunchi, cu mâinile deasupra capului
Zilele trecute, elevi ai unui liceu din Botoșani au fost puși de către profesoara de limba română să stea în genunchi cu mâinile deasupra capului, timp de o oră, pe motiv că ar fi vorbit neîntrebați în timpul orelor. Așa o fi fost, dar ce or fi învățat respectivii „guralivi” dintr-o astfel de măsură coercitivă? Aceeași profesoară e acuzată că ar fi pălmuit, la un moment dat, elevii, tot pentru comportament nepotrivit.
Umilirea doar înrăiește. E ca un mecanism de apărare
Aici intervine, din punctul meu de vedere, noțiunea de umilire. E atât de simplu. Oare un astfel de dascăl le va schimba elevilor perspectiva asupra unei viitoare formări a lor ca adulți funcționali, într-o societate normală?
Știu, o să spuneți că nici profesorii nu mai rezistă psihic. Că elevii li s-au „urcat în cap” și nu mai au variante pentru a-i stăpâni. Sunt adolescenți atât de blazați, plictisiți și teribiliști, încât școala a devenit pentru ei câmp de mișto-uri, ironii, jigniri și fapte care contravin oricărei minime educații.
„Unde îți stă mă capul? Jumătate de creier ce ești!”
Refuz să cred, însă, că e la fel și în cazul copiilor de clase primare, care, nu în rare situații, au fost „puși la zid” de către „mama” de la școală, pe motiv că nervii trebuie vărsați.
Nu știu ce înțelege un puști de clasa I când învățătoarea îi strigă: „Mă, tu ești normal la cap? Du-te naibii în pregătitoare. Du-te în grădiniță. Unde îți stă mă capul? Jumătate de creier ce ești!” E doar o situație, găsită aleatoriu, la o simplă căutare pe Google, petrecută, da, într-o școală din România zilelor noastre.
E nevoie de echilibru
Perfect corect că, în anumite situații, (nu, însă, de genul celei expuse mai sus), adevărul este la mijloc. Consider, însă, că trebuie găsit echilibrul. Și nimic, dar absolut nimic nu scuză jignirile, umilirea și distrugerea stimei de sine a unui elev. Chiar dacă aluatul din care este plămădit nu-i de cel mai bun soi.
Anchetele, controalele, sancțiunile rezolvă situația pe moment. Aluatul rămâne, însă, la fel. Și e de datoria dascălului să îl facă să crească frumos, prin răbdare, înțelepciune, empatie, tact și înțelegerea psihologiei copilului mai mare sau mai mic. Fiindcă de asta a fi dascăl, da, este o misiune. Una grea și deloc la îndemâna oricui. Să formezi caracterul unor viitori adulți nu e o treabă ușoară. Umilirea nu face decât să înrăiască. Grijă, așadar, chiar și față de „pietrele vii”. Acolo unde sunt. Și sunt!
Aici nu e vorba despre tabere. E vorba mereu despre echipă. Sau așa ar trebui.
