Taximetristul Mircea, care ia cadouri orfanilor, nu există! După povestea coafezei din Ploiești, care tunde bătrâni fără bani, Observatorul Prahovean mai demontează o manipulare cu inteligența artificială.
Din articol
Eroii de lângă noi, creați cu inteligența artificială
„Probabil l-ați văzut în trafic. Conduce un Logan galben, merge regulamentar și are mereu o privire blândă, ușor obosită, ascunsă sub mustața grizonată. Îl cheamă Mircea, are 58 de ani și, pentru mii de oameni din acest oraș, este doar un șofer de taxi care te duce din punctul A în punctul B. Dar nea Mircea duce o viață dublă. Și este cea mai frumoasă viață secretă pe care am descoperit-o vreodată.”
Așa începe povestea taximetristului Mircea, postată pe o pagină intitulată sugestiv „Eroii de Lângă Noi”, în perioada sărbătorilor de iarnă, mai exact pe 29 decembrie 2025.
Povestea continuă cu faptele bune făcute de taximetrist. Acesta își cheltuie banii strânși din curse pe dulciuri, jucării, cărți și rechizite, pe care le duce personal copiilor de la un „orfelinat” de la marginea orașului.
„Ce să fac cu banii? Să-i țin la saltea?”
Pentru ca povestea să fie credibilă, apar mai mulți așa-ziși martori – clienți sau vânzători de supermarket – dar și motivația personajului, creat cu ajutorul inteligenței artificiale.
„Ce să fac cu banii? Să-i țin la saltea? O cursă face 20 sau 30 de lei. Dar când intru pe ușa aia și sar toți pe mine strigând «A venit nenea Mircea!», aia face cât toți banii din lume. Unii dintre ei nu știu ce e aia o îmbrățișare de tată. Dacă pot să le ofer o ciocolată și o vorbă bună, eu dorm liniștit. Cât mă țin mâinile pe volan și picioarele pe pedale, copiii ăștia o să aibă pe cineva.”
Creatorul taximetristului care nu există în realitate a făcut și un apel la urmăritori să distribuie povestea, care s-a viralizat. Aceasta a strâns rapid peste 12.000 de aprecieri, 1.100 de comentarii și peste 36.000 de distribuiri, din partea unor deținători de conturi reale.
Taximetristul-erou a făcut o audiență uriașă
Deși au fost și mulți internauți care au atras atenția, în comentarii, că nu este o poveste reală, ci una realizată cu ajutorul inteligenței artificiale, cei mai mulți au ales să creadă.
„Oameni buni, chiar dacă ar fi o poveste, ce ne împiedică să o credem? Să credem în bunătate, empatie, generozitate, pace, înțelegere? De ce să nu facem și noi așa, ca nea Mircea? Chiar și într-o poveste putem găsi un model de bunătate pe care să îl urmăm. De aceea poveștile sunt frumoase”, este doar unul dintre mesajele de apreciere.
Mulți i-au cerut autorului poveștii detalii despre orașul în care „șofează” taximetristul-erou, pentru a putea duce, la rândul lor, cadouri orfanilor. În zadar.
Două săptămâni mai târziu, pe 17 ianuarie 2026, deținătorul paginii „Eroii de Lângă Noi” a postat un nou mesaj despre taximetristul Mircea, lăudându-se cu audiența obținută de povestea creată cu AI: „Eroul din Loganul galben a spart internetul. Peste două milioane de români i-au aflat povestea”.
De ce prind astfel de povești? Explicația sociologului
Ca și în cazul coafezei din Ploiești care tunde bătrâni, psihologul și psihoterapeutul Eugenia Popovici susține că scopul acestor postări este, de regulă, atât manipularea, cât și cel financiar.
„Prioritatea este scopul și algoritmii platformelor, care folosesc emoția și atenția umană în mod mercantil, adică în scopuri financiare. Ele nu urmăresc adevărul sau binele emoțional al utilizatorilor, ci menținerea atenției”, explică Popovici.
Sociologul și jurnalistul Ștefan Vlăsceanu explică, la rândul său, mecanismele prin care astfel de povești ajung să se viralizeze și să fie crezute de un public larg:
”Din perspectivă sociologică, povestea taximetristului Mircea activează aceleași mecanisme descrise de Émile Durkheim în Diviziunea muncii sociale, în special în ceea ce privește solidaritatea și sensul moral al muncii într-o societate modernă.
Taximetristul este una dintre profesiile cel mai slab valorizate simbolic în spațiul urban. Deși este esențial, acest rol social este adesea asociat cu suspiciune, stereotipuri negative și lipsă de respect. În termenii lui Durkheim, vorbim despre un rol integrat în solidaritatea organică: fiecare depinde de el, dar rareori îl recunoaște sau îl apreciază.
Personajul Nea Mircea rupe acest tipar. Nu prin gesturi excepționale, ci printr-o moralitate ușor de recunoscut: muncește mult, câștigă modest și își transformă munca într-un instrument de grijă pentru alții. Exact aici apare explicația sociologică a emoției colective.
Povestea lui reactivează o formă de solidaritate mecanică într-un context urban divizat. Oamenii nu reacționează pentru că Mircea este „un erou”, ci pentru că este „unul de-al nostru”. Are vârsta, oboseala, rutina și limitele pe care le au foarte mulți români și, implicit, ploieșteni. Ceea ce face nu pare imposibil, ci doar realizabil. Tocmai de aceea produce identificare, nu doar admirație.
Un element-cheie este raportarea la copii abandonați. În societățile moderne, protecția copilului este o valoare morală universală. Când această responsabilitate pare preluată de un om simplu, nu de instituții, se produce o tensiune puternică. În limbaj sociologic, asistăm la o ruptură între funcționarea formală a sistemului și așteptările morale ale colectivității.
Mircea nu contestă statul, nu critică instituțiile, dar prin faptele sale le expune limitele. De aceea, reacțiile sunt emoționale și masive. Povestea spune, implicit, ceea ce mulți simt: grija și protecția nu mai sunt instituționale, ci vin „de jos”, dintre oameni care împărtășesc aceleași dificultăți.
Apelul final la „share” nu este doar un mecanism de viralizare, ci parte a unui ritual social. Distribuirea poveștii devine un gest simbolic prin care oamenii se aliniază moral cu valorile exprimate: grija, altruismul, responsabilitatea față de cei vulnerabili. În termenii lui Durkheim, asistăm la o reafirmare a conștiinței colective.
În esență, succesul poveștii lui Nea Mircea nu este despre taxiuri, copii sau donații. Este despre criza de sens a muncii într-o societate în care foarte mulți oameni muncesc mult, dar simt că nu mai contează. Mircea oferă o ieșire simbolică din această criză: arată că munca poate avea valoare morală, chiar și atunci când nu aduce prestigiu sau bani.
Oamenii nu reacționează pentru că Mircea este excepțional, ci pentru că el reprezintă exact ceea ce societatea riscă să piardă: ideea că a fi util și a face bine pot merge mână în mână cu o viață simplă. Iar această nevoie de sens și solidaritate explică de ce astfel de povești devin virale, indiferent dacă sunt reale sau simple exagerări”
