Că sunt mame nemulțumite de felul în care se mișcă lucrurile în spitale, asta știm deja. Că sunt medici care își fac treaba exemplar sau nu prea, și asta știm. Revolta părintelui ajuns cu copilul în urgențe atinge, de multe ori, cote alarmante. Avem două puncte de vedere. Cel al medicului de gardă, care spune că nu face față numărul uriaș de cazuri, că e și el om și nu se poate multiplica și cel al mamei, ori tatălui, care nu acceptă să aștepte cu orele pentru a-i fi consultat copilul bolnav. Ambele poziții sunt de înțeles. Până la un punct, când intervine violența. Nu doar cea verbală, ci și cea fizică. Iar aici se schimbă complet datele problemei. Pare că actul medical a devenit așa, un soi de „comerț”, pacientul fiind consumatorul.
„Două palme merita. Crede-mă că te înțelegea și Poliția”
Citeam, ieri, comentariile anumitor mame cu privire la „tratamentul” de care au parte atunci când calcă pragul Spitalului de Pediatrie Ploiești. Pertinente până la un punct. Punctul acela limită l-a reprezentat, însă, un schimb de replici între două mămici, care se încurajau reciproc să să țipe, să facă circ, ba chiar să ia medicul de gardă la bătaie. „Două palme merita. Crede-mă că te înțelegea și Poliția” a fost comentariul unui ploieștence pe grupul „Mămici Prahovene”. Pentru mine, aici s-a rupt filmul.
Cea mai mare problemă, cel puțin la Spitalul de Pediatrie Ploiești: nu sunt medici cât să acopere liniile de gardă, nu sunt specialiști pediatri
Sunt părinte, știu ce înseamnă să stai să aștepți cu copilul bolnav la UPU. Îți vine să te urci pe pereți, de multe ori. Dar ai răbdare. Vezi că medicul acela e singur pe tură și nu se poate „rupe” în două. Pentru că asta e cea mai mare problemă, cel puțin la Spitalul de Pediatrie Ploiești: nu sunt medici cât să acopere liniile de gardă, nu sunt specialiști pediatri. Am ținut partea mamelor, așa cum am expus mereu și punctul de vedere al medicilor. Am fost obiectivă, așa cum e firesc. Voi fi acum subiectivă, fiindcă, din punctul meu de vedere, nimic, dar absolut nimic, nu poate justifica violența, „luarea la palme a medicilor”, așa cum se încurajează unii pe alții anumiți părinți, pe grupurile dedicate lor.
Cât muncești ca să devii medic
Înainte de a prezenta o zi din viața unui medic UPU de la Spitalul de Pediatrie Ploiești, aș face un scurt rezumat. Pentru a deveni doctor, ai nevoie să urmezi și să absolvi cursurile facultății de medicină, care presupune 6 ani de studiu și de practică în spitale. Apoi, îți dai examenul de rezidențiat și îți găsești un post într-un spital de stat sau privat, conform specializării alese. Începi rezidențiatul și profesezi fără parafă timp de 3-6 ani, sub supravegherea unui medic specialist sau primar cu experiență. În tot acest timp, înveți constant prin participarea la diverse seminarii, conferințe și convenții de specialitate, lectură și aduni puncte EMC (Educație Medicală Continuă). Cam ăsta e parcursul.
Încurajarea bătăii ca formă normală, legitimă de a-ți rezolva problemele, nu e soluția. Copilul acela, al tău, ce înțelege din asta?
Acum, și în domeniul medical, ca în fiecare arie profesională, există și buni și mai puțin buni. Încurajarea bătăii ca formă normală, legitimă de a-ți rezolva problemele, nu e, însă, soluția. Stau și mă întreb: oare copilul acela bolnav ce înțelege din atitudinea unui părinte, dispus să ia la bătaie un medic? Ceva e în neregulă. Și e în neregulă grav. Iar asta ține de educație și principii. Pe care le avem sau nu. Oricât ar „colcăi” nervii în noi, ca părinți.
„Într-o tură de noapte, văd și 90 de pacienți, inclusiv copii aduși în comă alcoolică. Pe toți îi vedem. Urgențele rămân, însă, urgențe”
Revin la o zi din viața unui medic UPU, de la Spitalul de Pediatrie din Ploiești. Un medic care va pleca, curând, la un spital privat din capitală. Un medic care a înțeles că aici nu este respectat și că „dacă tot nu face nimic bun, atunci, mai bine să plece”. Ca ea, sunt și alții. Îmi spunea managerul unității că „mai bine să se închidă spitalul” dacă tot sunt atâția nemulțumiți. Oricum, doctori nu prea mai sunt, iar cei care au rămas au parte, de foarte multe ori, de tratamente inumane din partea aparținătorilor.
Citește și: „Am stat 8 ore cu fetița bolnavă la Pediatrie, iar doctorița care era de gardă nici nu s-a uitat la ea”. Un părinte, decis să sesizeze Colegiul Medicilor din cauza indiferenței unui cadru medical
„Nu vorbesc din punct de vedere emoțional. Fac asta pe cifre, rapoarte înainte către șeful DSU, Raed Arafat. Într-o tură de noapte (n.r. 12 ore) văd și 90 de pacienți. Copii cu tot felul de simptomatologii. Inclusiv copii ajunși la noi în comă alcoolică. Eu sunt una singură. În acest spital nu avem neurolog, nu avem pneumolog, nu avem orl-ist. Nu vin medici. Suplinim cât putem, sau trimitem al București.
Nu există copil neconsultat, indiferent de timpii de așteptare. Noi avem niște coduri pe care le respectăm. Este evident că un caz nonurgent (cod albastru) nu va fi mai important decât un cod roșu (pacienți ai căror risc vital este imediat), ori cod galben sau verde, care reprezintă tot urgențe medicale. Febra, vă spun, nu este o urgență. Asta nu înseamnă că respectivului copil nu i se administrează antitermice și că este lăsat să zacă pe hol.
„Știți de câte ori asistentele din acest spital au fost scoase cu glugile pe cap, ca să nu fie agresate? Sau de câte ori și-au găsit mașinile zgâriate?!
Nu o să înțeleg niciodată atitudinea anumitor părinți. Am renunțat demult să mai încerc să o fac. Am fost amenințată, mi-a fost amenințată familia, copiii. Nu am făcut niciodată public asta. Știți de câte ori asistentele din acest spital au fost scoase cu glugile pe cap, ca să nu fie agresate? Sau de câte ori și-au găsit mașinile zgâriate?! Eu mi-am lăsat copiii mici singuri acasă, de multe ori, ca să vin la spital. Asta îmi e meseria. Știți de câte ori am trăit cu teama amenințărilor?! Ei bine, lucrurile acestea nu se cunosc. Știm doar să aruncăm cu noroi, ne e mai la îndemână, din păcate”, ne-a povestit chiar medicul șef CPU al Spitalului de Pediatrie Ploiești, Anda Sabina Voica.
Un doctor care, așa cum precizam, preferă să lase Spitalul de Pediatrie din Ploiești pentru unul privat din București. Ca ea, mai sunt și alții. Și asta pentru că pune preț pe anii de muncă petrecuți învățând pentru a putea profesa. Și pentru care nu a cerut și nu cere decât respect și înțelegere. Nu jigniri, nu țipete, nu circ, nu amenințări și, mai ales, nu palme.
