O plimbare prin parcul Toma Socolescu vi-l scoate în cale, pe la orele prânzului, pe Florin Albu. Un muzician de 44 de ani, cu o poveste cutremurătoare în spate. Și-o cântă, duios, la saxofonul care îl însoțește în viață de mai bine de 18 ani. A terminat Liceul de Arte din Ploiești, a absolvit Conservatorul de Muzică din București și este masterand în interpretare muzicală instrumentală. Când pune saxofonul la gură și suflă cu sufletul, în melodiile lui se simte doar vibrație și multă pasiune. Dar de ce a ajuns să cânte pe străzi?
Omul cu saxofonul, cum este cunoscut prin Ploiești, are o poveste de viață pe care și-o spune cu greu. Nu refuză dialogul, însă, se citește în privirea lui că îl doare. A iubit muzica de când se știe și asta a vrut să-i fie cariera. Așa își vedea trasat destinul după finalizarea studiilor muzicale. Nu a fost să fie, însă.
O boală parșivă l-a ținut și îl ține departe și de scenă, dar și de copii
Da, de copii, fiindcă Florin Albu, saxofonistul din parcul central al Ploieștiului, a fost 13 ani și profesor de muzică. La licee și școli gimnaziale din Ploiești, dar și în mediul rural.
Îl las să încheie atât de sensibil piesa „Once upon a December” a lui Stephen Flaherty. Așază frumos saxofonul în cutia lui, ca pe o comoară de preț, și își deapănă povestea:
„Acum, îmi câștig existența…prin cântec. Vin aici, în acest parc, fiindcă mai descrețesc un pic frunțile oamenilor. Cei mai mulți mă ascultă vrăjiți… Mai sunt și răutăcioși care spun că „poluez fonic”. Nu îi iau în seamă. Nu pot cânta la bloc, mi-aș deranja constant vecinii. Vin aici, în parc. Cânt pe stradă, cânt pentru mine, cânt pentru alții. Omenii mă cer acum la nunți sau diverse evenimente. Așa trăiesc. Nu îmi e rușine, deși altceva mi-aș fi dorit de la viață”.
Cânt pe stradă, cânt pentru mine, cânt pentru alții
Își frânge mâinile și îmi mărturisește, cu privirea îndreptată într-un punct fix, numai de le știut, cum epilepsia i-a frânt toate planurile. Acela de a cânta într-o orchestră, de a fi pe scenă, ba chiar de a sta la catedră.
„M-am pensionat pe caz de boală la 38 de ani. Iau tratament. Fac crize epileptice rar, de vreo 2,3 ori pe an. Dar nimeni nu se încumetă să mă țină angajat. Le e teamă să nu fac vreo criză. Înțeleg, într-un fel. Dar eu nu sunt o legumă. Sunt un om care iubește atât de mult muzica, mai ales saxofonul. Așa rău îmi pare că nu pot bucura pe cât mai mulți de eleganța muzicii acestui instrument atât de iubit de Ravel, Bizet, Şostakovici, Gershwin sau Puccini în operele lor”.
Tot din cauza bolii, Florin Albu nu și-a putut întemeia o familie. Și-ar fi dorit un copil căruia, de mic, să îi așeze în mână un instrument. Nici asta nu a fost fie. A renunțat la idee. A rămas doar el și saxofonul în care suflă cu atât suflet. De parcă nimeni și nimic în jur nu ar mai conta. De parcă tot răul și urâtul din lume ar dispărea.
Saxofonistul din parcul central al Ploieștiului transmite emoție publicului care are răbdare să zăbovească un pic din iureșul zilnic. Cu sunetul instrumentului său plin de culoare și forță, foarte asemănător vocii umane, reușește să trezească sentimente în fiecare persoana care îl ascultă. Florin Albu e îndrăgostit de lumea care îl apreciază și pe care tare mai îi place să o privească, cu fruntea sus, în albul ochilor.
